In introducerea la aceasta lucrare, ani aratat cat de mult ne-au ajutat unii oameni cu o experienta mai bogata decat a noastra. Pentru a incheia acest studiu, am cerut unor personalitati sa-l imbunatateasca atat prin eventuale corecturi, cat si prin completari provenind din propriile lor reflectii. Multumim celor care au binevoit sa accepte, sacrificind in acest scop un timp pretios. Publicam raspunsurile lor in intregime, chiar daca va trebui sa cerem cititorului sa treaca peste unele elogii prea generoase. Stim ca el va profita cu atat mai mult de pe urma acestor reflectii de mare interes, cu cat ele se situeaza intr-un climat de tendinte artistice dintre cele mai diverse. Despre mestesug. Vorbim acum despre pictorul roger chapelain-midy (profesor la scoala de arte frumoase din Paris).
Printre paradoxurile foarte frecvente in epoca noastra unul dintre cele mai ciudate in aparenta este prejudecata care mai staruie impotriva a ceea ce s-a convenit sa numim " mestesug", adica cunostintele tehnice, in domeniul artei. Intr-adevar a afirma astazi despre un pictor ca are mestesug pare sa subinteleaga ceva oarecum peiorativ, cu un sens restrictiv implicit. Intr-o epoca prin esenta tehnicista in care totul urmareste perfectionarea si eficienta, cand in sport, victoria depinde de o fractiune de secunda, un astfel de paradox este oare atat de absurd pe cat pare? Si da si nu, dar poate ca nu este inutil sa asezam mestesugul la locul ce i se cuvine. Considerat odinioara ca exprimind conditia indispensabila a oricarei opere, este evident ca termenul, in urma revolutiilor din pictura acestui secol, a capatat astazi, in general, o rezonanta suspecta, parca de constatare a unei maniere semnificind "in cel mai rau caz", in realitate, ia inceput, faptul s-a petrecut fara unele motive, care insa, in incoerenta ideilor actuale, au pierdut din semnificatie. cand impresionistii reactionau impotriva picturii acadeiniste a timpului lor, aceasta nu mai era, de fapt, decat mestesug sau, mai exact, aparenta de mestesug. Devenita inerta, in planul plasticii, ca si in cel al sensibilitatii, intepenita in retete depasite, coplesita de subiect, si mai rau chiar, de anecdota care-i servea ca justificare, pictura pierduse Orice continut uman, Orice calitate vizuala, sau contact cu lectia vie a marilor inaintasi.
Astfel era motivat acest gen de prejudecata care se mai persista si astazi in ceea ce priveste mestesugul, luat izolat ca un scop in sine, si care isi gaseste justificare daca acesta nu este decat refugiul pictorilor care nu au nimic de spus, dar care fac foarte bine ceea ce fac in limitele inderninarii lor si aceasta in toate aspectele artei contemporane, oricare ar fi ele. Aceasta rezistenta fata de un mestesug care si-a pierdut Orice putere expresiva constituie, poate, cea mai dificila dintre problemele pe care arta secolului al xx-lea a avut-o si o mai are inca de infruntat: sa respinga un ansamblu de sabloane fara inventie plastica si fara incarcatura interioara si sa gaseasca alt mestesug care, sub forme de fiecare data in mod necesar personale, corespunde unor sensibilitati noi. Toate curentele din pictura care s-au succedai pana in zilele noastre au avut aceleasi preocupari: identitate intre lucrul cu materia si impulsul gandirii si al perceptiei, ingemanare dificila intre miscarea maini i si cea a inspiratiei. Repusa structural in discutie, crearea acestui obiect neobisnuit la urma urmelor care este un tablou a dus la descoperirea unui numar infinit de posibilitati, din care rezulta extrema diversitate a artei actuale. Dar iata ca, in aceste timpuri de rasturnari si negatii, este amenintata cu moartea tocmai pictura, adica acest mijloc de exprimare prodigios si de o atat de uimitoare simplitate — putin praf colorat si cateva fire de par de animal, la capatul unei betisor, aproape acelasi lucru ca pe vremea marilor bizoni din lascaux — si care constituie un fel de miracol prin care a fost si continua sa fie creat un numar incomensurabil de imagini ale lumii si ale omului, cu o fantastica diversitate de intentii, de talmaciri, de combinatii de forme si culori, de sensibilitati opuse. Si aceasta, in numele cui? In numele unui talmes-balrnes de idei care se vor revolutionare si care, de fapt, n-ar putea fi altceva decat obscura reactie a unei neputinte inconstiente.
Astfel, acestui mestesug care nu ar merita nici atitea onoruri nici atitea ofense, se cade astazi sa-i redam locul ce i se cuvine, acela al unui mijloc de comunicare vin, personal, inventat sau reinventat, aplicare a unei tehnici, in acelasi timp dobandita sau transmisa, conslind din stiinta si constiinta, in talmacirea lumii secrete pe care fiecare artist o poarta in sine. A-i acorda un loc preponderent duce la ceea ce stim ; a nu-l aprecia sau a-l dispretul duce la ceea ce vedem astazi. Orice exprimare artistica cere mijloace adecvate care nu ar putea constitui un scop in sine, dar care rarnin puntea indispensabila intre idee, senzatie, perceptie si opera. Slujnica este mina, dar si altceva mai mult decat atit, in domeniul misterios al artei: instrument al inteligentei si al sensibilitatii un it sunt necesari ani pentru a o invata sa serveasca si nu sa se serveasca.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980