concertul numarul 1 in do minor pentru pian si orchestra de coarde, opera 35, dateaza din 1933 si a fost executat in prima auditie in toamna aceluiasi au. Esi conceputa in prima perioada de creatie a compozitorului, lucrarea constituie o realizare artistica foarte originala si de reala valoare, caracterizata printr-o seama de idei muzicale inspirate, cat si printr-o constructie clara si logica, ce prevesteste calea evolutiei ulterioare a marelui muzician. In punct de vedere al stilului, concertul aminteste de prima maniera componistica a lui serghei Prokofiev, oglindind o gandire severa, ce evita Orice efuziune romantica. E o factura sobra si lipsita de Orice ornamentatie, lucrarea vadeste o predilectie marcata pentru afirmarea elementului ritmic. Alta trasatura interesanta a concertului consta in tendinta autorului de a imbina, in cadrul formelor traditionale ale genului, elemente stilistice cu toiul opuse ca, de pilda, in partea i si in finalul concertului, in care gasim melodii de o factura clasica, alaturi de altele de tip modern, apropiate de stilul muzicii contemporane de dans. E aici rezulta unele imagini contradictorii, ce tind parca sa reflecte contrastul intre gandirea muzicala a veacurilor trecute si a epocii noastre. Cest aspect al lucrarii este subliniat si de faptul ca autorul introduce in ansamblul orchestral o trompeta cu rol de solist careia II incredinteaza, in general, temele cu caracter modern, in opozitie cu cele in stil clasic, expuse de pian.
Partea 1 — allegro moderato — se bazeaza pe opozitia a doua teme. Prima este o melodie grava, de o infatisare austera, a carei larga desfasurare evoca spiritul muzicii lui Bach. In atmosfera ingandurata, statornicita de aceasta melodie, intervin pe neasteptate accente viguroase si patetice, care duc, dupa o scurta tranzitie la tenia a doua, o melodie sprintena, capricioasa, enuntata de trompeta solo. In timp ce pianul si orchestra reiau tema principala, trompeta intervine cu un vesel motiv de fanfara, ce deschide sectiunea mediana a miscarii, in care pianul dezvolta indeosebi tema a doua imbogatita cu elementele motivului de fanfara. Enuntind la traditionala reexpunere a materialului tematic, autorul incheie prima parte a concertului cu o scurta coda, cladita pe tema principala a pianului constituind in acelasi timp si o punte catre miscarea urmatoare, care se inlantuie fara intrerupere cu prima. Partea 2 — lenta — are la baza Melodia calma si visatoare a unui vals. Ento.
Scurta sectiune mediana, dramatica si agitata, intrerupe pentru o clipa caracterul meditativ, linistit, al muzicii, dar Melodia initiala restabileste in curand atmosfera lirica sugerata de acest tablou poetic. Partea 111 — moderato — este un mic intermezzo. Si se desfasoara intr-o ambianta sonora domoala, contemplativa, ce aminteste de stilul unora dintre preludiile pentru pian, compuse de sostakovici in aceeasi perioada a vietii sale. In contrast izbitor cu tinuta sobra si tonul ingandurat al acestei scurte miscari intermediare, partea iv rasuna ca un adevarat strigat de bucurie, dupa cum caracterizeaza muzicologul sovietic artinov finalul concertului. In aceasta parte, construita intr-o forma libera, apropiata de aceea a unui rondo. N sir intreg de teme antrenante se succed intr-un ritm de cavalcada frenetica. Intonata mai intai de grupul viorilor si continuata de pian, tema principala constituie un fel de refren care revine, mai mult sau mai putin modificat, in repetate randuri, pe tot parcursul finalului.
Proape fara tranzitie, trompeta solo expune apoi consecutiv doua cuplete, din care primul reprezinta un savuros citat dintr-o sonata de па у dn *, iar al doilea, o melodie vioaie, cu o puternica nuanta de umor. Reluand in continuare tema refrenului, pianul conduce acum spre un al treilea cuplet, prezentat intr-o miscare mai potolita decat de trompeta solo, dupa care Melodia refrenului incununeaza lantul acestor vesele imagini muzicale.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977