Lucrand la aceasta compozitie, care dateaza din 1800, adica din prima perioada de creatie, Beethoven spunea ca ea trebuie sa fie mai buna decat cele de mai inainte, fapt confirmat pe deplin. In aceeasi vreme, compozitorul terminase sau avea in lucru, printre altele, simfonia i si II, sonatele pentru pian opera 22, 26, 27 (numarul 1, 2) si sonata opera 28. Nele fragmente din sonatele enumerate, cum ar fi de pilda impresionantul marcia funebre — sulla morte d’un eroe — din sonata opera 26 sau tumultuosul final al sonatei opera 27 numarul 2, a "Lunii*, arata, laolalta cu concertul numarul 3 pentru pian, o directionare si mai precisa a stilului Beethovenian din acea perioada catre transformarile profunde ce se vor concretiza definitiv o data cu aparitia eroicei. Partea i a concertului, de o expresie lapidara, concisa, este strabatuta de un sentiment de forta, de neclintita incredere. Caracterul miscarii — allegro con brio — este stabilit de la inceput din expozitia orchestrala care se deschide cu tema principala, o melodie hotarata, cu accente barbatesti: tema secundara, lirica: aduce un contrast, o antiteza, din care vor incolti germenii prelucrarii tematice. Catre incheierea expozitiei simfonice auzim la suflatori un fragment melodic implorator, bogat armonizat.
Inainte de a ataca tema initiala, pianul isi ia parca, in cateva siruri de sunete ascendente, avantul cu care se va impune in desfasurarea discursului muzical. In expozitia solistica si apoi in partea de dezvoltare a acestui allegro, in forma de sonata, elementul solistic dovedeste orientarea compozitorului catre un stil concertistic sobru, concentrat. Partea II, largo, incepe in sonoritati discrete, ca o medi-tare plina de reculegere, a instrumentului solist: orchestra preia pe urma initiativa, aducand armonii a caror austeritate pune intr-o lumina si mai imbietoare, prin contrast, dantelaria sonora, tesuta de protagonist. Cateva pasaje caden tiale ne conduc pe nesimtite catre incheierea acestei pagini Beethoveniene de o aleasa inspiratie. Si iata ca dupa aceasta muzica meditativa izbucneste un rondo. Final, in care vioiciunea si umorul se impletesc cu gratia si eleganta, lata refrenul acestui rondo, expus de solist si reluat pe urma de orchestra: rondo - allegro. El razbeste din cand in cand din valmasagul insufletit al muzicii, ca un prieten drag, pe care ascultatorul il primeste cu bucurie, de fiecare data cand ii iese in cale.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977