In vasta creatie a lui liszt, cele doua concerte pentru pian si orchestra marcheaza un moment de rascruce in evolutia acestui gen. arasind schema traditionala a concertului instrumental cu trei miscari de sine statatoare, liszt aplica in concertele sale procedeul ciclic, pe care se intemeiaza si celebrele sale poeme simfonice care au revolutionat conceptiile clasice ale simfonismului. El a creat astfel o forma noua, libera, bazata pe alternarea neingradita de legi si reguli a unor episoade de un caracter foarte variat, dar organic legate intre ele printr-o idee fundamentala care strabate ca un fir rosu intreaga desfasurare muzicala. Ceea ce caracterizeaza concertele lui liszt este in primul rand soliditatea si integritatea constructiei, logica si amploarea dezvoltarii, care se datoresc in mare parte inaltei constiinte artistice a compozitorului. Intr-adevar, liszt isi cizela indelung si cu minutiozitate creatiile si nu le publica decat atunci cand considera ca au ajuns in forma artistica cea mai desavarsita. Astfel, concertele pentru pian, compuse in 18'18 la weimar, au fost editate abia in 1857, respectiv in 1863, dupa ce partiturile lor fusesera remaniate in repetate rituluri. Onstruite dupa principiul inlantuirii libere a ideilor muzicale, concertele lui liszt se prezinta sub forma unor poeme muzicale unitare, in care distingem mai multe episoade de un caracter diferit. Intate fara intrerupere, aceste episoade se leaga intre ele, fie prin mijlocirea unor scurte interludii orchestrale, fie prin mici cadente cu caracter de improvizatie, ce ofera solistului prilejul de a-si pune in valoare toata gama posibilitatilor sale tehnice.
Concertul numarul 1 in mi bemol major a fost cantat in prima? Auditie la 17 februarie 1853, de insusi autorul la pian, dirijor fiind hector berlioz. Aceasta prima auditie istorica a avut loc la weimar, unde berlioz, invitat de liszt, a dirijat un ciclu de concerte. Lucrarea oglindeste conceptia inovatoare introdusa de liszt in forma concertanta. Cele patru parti care o alcatuiesc se canta fara pauza intre ele, iar temele de baza, metamorfozate ritmic si ca miscare, sunt reluate ciclic. concertul in mi bemol major exprima cu mijloace tehnioo-expresive noi, laturile dramatice, liOrice si eroice ale conceptiei simfonice a marelui compozitor romantic. Lucrarea este strabatuta de ritmuri combative dar si de expresive melodii cantabile; partida pianului abunda in episoade ce alterneaza vigoarea cu meditatia lirica sau cu dispozitia sagalnica.
In ceea ce priveste echilibrul sonor dintre pian si orchestra, instrumentul solist rivalizeaza cu orchestra. Iszt i-a dat pianului rezonante puternice, impunatoare, prin ampla utilizare a tehnicii de acorduri si octave. Partea Allegro maestoso, incepe cu tema principala, intonata fortissimo de intreaga orchestra, punctata de acordurile suflatorilor. Tema i este mindra, cutezatoare isi are un ritm decis, combativ. Pianul raspunde de asemenea in fortissimo cu un sir de duble-octave marcate in registrul inferior si superior, constituind introducerea la o cadenta de o alura stralucitoare, presarata cu game vertiginoase suitoare si stralucitoare arpegii. urmeaza o sectiune linistita, visatoare, in care intr-o miscare potolita, pianul intoneaza in registrul inalt o tema cantabila in timp ce grupul coardelor raspunde cu tema In acest prim dialog intre orchestra (tutti) si pian (solo) se evidentiaza laturile contrastante ale compozitiei: eroism patetic, avant romantic si visare meditativa, interiorizata.
Partea i se incheie stralucitor cu vertiginoase arpegii si game ale pianului. Partea II, quasi adagio, aduce in expunerea coardelor grave care canta cu surdina, terna II, reluata in ecou de viori si pian: pianul expune tema II intr-o sonoritate catifelata, pe fondul armonic al arpegiilor maini i stingi. Ca se extinde in orchestra persistind in grupul coardelor, ca un ecou vibrant al emotiei trezite de cantilena visatoare a instrumentului solist. Dupa un episod in care pianul executa intr-o miscare animata si pasionata un pasaj strabatut parca de revolta, cu accente de recitativ, flautul solo intoneaza pe fondul trilurilor cristaline ale pianului o noua tema, senina si luminoasa reluata de clarinet intr-o nuanta dolce espressivo, apoi de oboiul solist. Partea II se incheie cu revenirea temei din numarul 2, intonata de clarinetul solist pe fondul trilurilor si acordurilor pianului. Partea III, allegretto vivace, de un caracter sagalnic, se canta in continuare, fara pauza. Rupul instrumentelor cu coarde executa in pizzicato un motiv vioi, insailat pe ritmul sprintar marcat de triunghi (instrument de percutie din metal).
Ianul reia acest motiv. Espre folosirea triunghiului in expozitia tematica liszt, inovator incontestabil in domeniul coloritului orchestral, a scris urmatoarele varului sau eduard liszt:. In fata inteleptelor oprelisti ale criticilor eruditi, cu voi continua sa folosesc instrumentele de percutie si sunt convins ca voi obtine din ele efecte necunoscute pana acum". Ariindu-l si dindu-i o expresie schimbatoare, capricioasa. Ca varierea temei participa diferite instrumente (flautul, oboiul, clarinetul, cordele grave), iar pianul, pastrindu-si intiietatea, vadeste inepuizabile resurse de improspatare a ei. Dupa un pasaj coboritor, cladit pe cadenta pianului din partea este readusa tema principala a concertului (1) intonata de asta data de pian in registrul grav, pe un tremolo dramatic al basului. Partea III se incheie cu revenirea clementelor tematice din prima parte.
Partea iv, allegro maestoso, finalul, debuteaza cu un tempo de mars cladit pe Melodia lirica a miscarii quasi adagio (din 2). Tema isi schimba astfel caracterul. Ind pe rand sunt readuse si alte elemente tematice, intai tema ritmica din allegretto (numarul 4), apoi tema i din prima partea (numarul 1). Iscarea se accelereaza iar pianul desfasoara toate resursele sale tehnice, si indeosebi tehnica de octave, pentru a intensifica impresia de forta barbateasca, de avant. In ultimele masuri, impulsivitatea ritmica a temei i se afirma impunator pentru a incheia concertul cu clanul general al orchestrei si instrumentului solist.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977