Concertul pentru pian si orchestra in do major face parte din numeroasele creatii ale lui Haydn netiparite in timpul vietii sale si ramase adesea necunoscute pana in zilele noastre. Escoperita si editata abia in 1953 (in editura germana breitkopf si hartei), lucrarea reprezinta un document de un deosebit interes istoric, permitind a se intrevedea calea strabatuta de marele compozitor inainte de a fi ajuns la maturitate. Intr-adevar, concertul prezinta unele trasaturi caracteristice scriiturii lui haydn; din punct de vedere al mestesugului componistic insa, el denota o oarecare neindeminare si naivitate, fapt care ne ingaduie sa presupunem ca lucrarea dateaza din prima tinerete a maestrului. Udecind dupa structura si particularitatile stilistice ale concertului in do major, compozitorul pare a nu fi cunoscut inca principiile elaborate de protagonistii scolii de la mann-heim, fiind inca sub influenta unilaterala a maestrilor preclasici italieni din veacul xvii, care au creat primele sonate si concerte instrumentale in care nu se profila inca antagonismul tematic. concertul in do major este alcatuit din trei parti, doua miscari vioaie incadrind una lenta. In partea i, moderato, deslusim doua melodii inrudite prin expresia lor senina, vioaie, care alterneaza, cea dintai pastrind totusi predominanta: cea de a doua este prezentata in stil imitativ de pian si orchestra, revenind mereu sub aceeasi infatisare. In timp ce tema principala (numarul 1) apare tot timpul variata si ornamentata cu pasaje sclipitoare si triluri, care-i accentueaza caracterul luminos.
Partea II, largo, se bazeaza pe o melodie larga expusa de-coarde, a carei expresie ingandurata se invioreaza, pe alocurea, prin aparitia episodica a unei fraze melodice putin mai miscate. Pianul intervine in desfasurarea muzicii, reluind Melodia initiala (tir. Pe care o prezinta in cateva variante din ce in ce mai bogat ornamentale. Cadenta, cladita pe idcca principala a partii lente, pune capat acestor expresive pagini. Partea finala, allegro inollo, aminteste, prin melodica ei vioaie ca si prin tratarea stralucita a partidei solistice, de stilul compozitorului preclasic Italian domenico scarlatti. Lina de avant tineresc, ideea principala rasuna de la inceputul miscarii in orchestra. Sor modificata, Melodia este apoi reluata de pian, care introduce de indata si al doilea element tematic, putin mai linistit.
Ste interesant de remarcat ca finalul concertului constituie un fel de schita a formei de rondo, prima idee revenind in repetate randuri cu semnificatia unui refren. Dupa indicatiile partiturii originale, concertul a fost conceput pentru orga sau clavecin si orchestra. Datorita facturii partidei solistice insa, folosirea clavecinului sau a pianului modern parc totusi mat indicata. concertul farmeca auditoriul prin continutul sau luminos si tineresc, muzica traducand robustul optimism al marelui compozitor clasic din scoala vieneza. I orchestra in re major concertul pentru flaut si orchestra in re major a fost descoperit la inceputul veacului nostru de cercetatorul adolf sand-berger si editat la "simrock-leipzig" in redactia lui 0 Aul si a flautistului hermann zanke, care i-a scris si cadentele. Lucrarea a fost compusa in 1770.
Partea i, allegro moderato, incepe cu traditionala expozitie tematica a orchestrei. E aduce tema principala, ritmata ca un mars. Riturnela incisiva incheie primul tutti. Instrumentul solist reia aidoma tema i si printr-un pasaj in miscare vie, presarat cu triluri, ajunge la o noua melodie, gratioasa, delicata. Initiativa trece din nou la orchestra care readuce tema i cu energia ei ritmica plina de decizie. Dezvoltarea este deschisa de instrumentul solist cu tema si fire melodice apar insa in aceasta sectiune dominata de tema principala. expozitia se incheie cu traditionala cadenta.
Coda scurta incheie prima parte. Partea II, adagio, incepe cu o cantilena larga a orchestrei. Instrumentele cu coarde einta in surdina pentru a sublinia gingasia acestei teme deasupra careia flautul solist isi suprapune propriile melodii. Tema principala este cantilena orchestrei pe care solistul o comenteaza, o impodobeste, o variaza cu fantezie si libertate. Partea lenta a concertului are indicata o cadenta la sfarsitul careia, tema principala se stinge treptat. Partea hi. Allegro inolto, are structura unui rondo.
Tema-refren expusa de orchestra este de o veselie comunicativa. Rimul cuplet este cantabil, liric. El doilea, vioi, ritmat. Revenirea elementelor tematice, cand la orchestra, cand la solist, intr-o spumoasa revarsare melodica, alternarea modului minor cu cel major, succedarea unor episoade cantabile cu altele in miscare vie, prilejuim! Solistului efecte virtuoze, mentin atentia si placerea ascultatorului, ilondo-ul final are indicata folosirea unei cadente dupa care concertul se incheie.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977