concertul pentru vioara si orchestra, opera 99. Bisnuiti cu formele traditionale ale concertelor instrumentale. Alcatuite, dupa cum se stie, din trei miscari contrastante (repede, rar, repede), auditorii acestui concert vor observa, poate cu oarecare mirare, ca aici nu mai exista decat unele vagi reminiscente ale formelor clasice, statornicite de aproximativ doua secole. Intr-adevar, structura concertului de sostakovici este pe cat de neobisnuita pe atat de originala si de interesanta. Cunoscand mai de aproape lucrarea, ne dam seama cat de inutila ar fi Orice discutie asupra valabilitatii acestei forme. Ste evident ca autorul a revolutionat conceptiile traditionale, considerind forma ca un element subordonat, menit a servi exprimarii cat mai clare, sincere si veridice a continutului de idei si sentimente ce constituie singura ratiune de a fi a oricarei opere de arta. Ca atare, ne vom margini sa incercam a deslusi forma.
Si continutul acestei remarcabile lucrari, sprijinindu-ne prezentarea, in parte, pe explicatiile date de marele violonist sovietic david oistrah, primul interpret al concertului, si fara indoiala cel mai autorizat si competent comentator al acestei lucrari. Ompus in 1956 si executat in prima auditie in cursul aceluiasi an la Moscova si leningrad, concertul pentru vioara de sostakovici este alcatuit din patru parti, purtind urmatoarele denumiri. Octurna, scherzo, passacaglia si burlesca. Partea i a concertului aminteste oarecum de stilul unor melopei orientale. Cu toate ca in desfasurarea nocturnei voin remarca doua sectiuni distincte, individualizate prin doua idei melodice deosebite, muzica ramane mereu linistita, aproape impasibila, lipsita de contraste si ciocniri, exprimuid o adanca melancolie. Dupa o scurta introducere, incredintata corzilor grave, instrumentul solist ataca tema cantabila a sectiunii principale, care se dezvolta intr-o singura respiratie larga. E o mare noblete si plina de caldura, tema precedenta se intregeste cu o melodie visatoare (tema sectiunii secundare).
Inamismul acestui adagio rezulta aproape exclusiv din incordarea interioara a structurii armonice si din impletirea polifonica a vocilor. Treptat, treptat, catre sfarsitul piesei, incordarea dispare, iar muzica se stinge cu o expresie de senina resemnare. Rivita in cadrul intregului ciclu, aceasta miscare apare ca un prolog al partilor urmatoare ale concertului. Partea II а concertului reprezinta ceva mai mult decat traditionalul scherzo (acesta este titlul miscarii) intr-un ciclu simfonic, cu toate ca tompoul(si infatisarea materialului tematic au un vadit caracter de scherzo. Incordarea extrema a miscarii, factura polifonica complexa (in centrul piesei se afla o fuga de mari proportii) depasesc limitele obisnuite ale unei parti in termediare. In contrast izbitor cu meditatia senina din partea 1 Cherzo-ul se desfasoara ca o furtuna naprasnica, ce nu slabeste de la prima pana la ultima masura.
Ste ceva sinistru, de-a dreptul demonic, in aceasta muzica, ;in acelasi timp insa oa exprima o imensa forta vitala. Tema principala a scherzo-ului ne aminteste de ideea de baza a partii a treia din simfonia artea mediana a scherzo-ului aduce un dans grotesc, bazat pe doua elemente tematice distincte, de un pronuntat caracter popular. Dupa acest episod, putin mai linistit, scfterzo-ul se dezlantuie cu aceeasi furie ca in prima sectiune, continuindu-si cursa frenetica pana la ultimele masuri (coda), dominate de un scurt motiv ce rasuna ca un strigat de desperare. Ca si tema principala a scfterzo-ului, motivul desperarii este inrudit cu una din temele fundamentale ale simfoniei artea III este scrisa in forma de passacaglia, preluata si integrata in variate lucrari instrumentale de numerosi compozitori preclasici, inca de la inceputul veacului xvii. Semenea ciaconei, passacaglia se bazeaza pe procedeul prelucrarii unei teme lente de un caracter auster, sub forma de variatiuni polifonice. Vind o infatisare sumbra, tema principala a passacagliei, acompaniata de viguroasele fanfare ale cornilor. Ia exprima o profunda tristete, unita cu o vointa ferma, plina de hotarire barbateasca.
E fondul acestei teme, ce revine continuu ca o obsesie, instrumentul solist expune o melodie tinguitoare care-si schimba mereu fizionomia, in timp ce tema principala ra-mine permanent aceeasi. Emarcabila este varianta in care tema passacagliei este reluata in octave de vioara solo, ireeind apoi la timpani, in timp ce instrumentul solist reaminteste motivul de fanfara de la inceputul miscarii. Dupa acest moment de un intens dramatism, tensiunea descreste, iar vioara solo se angajeaza pe nesimtite in meandrele cadentei. Eosebit de ampla si importanta, aceasta cadenta este construita din materialul tematic al miscarilor precedente, trezind ecourile emotiilor trecute, reminiscentele imaginilor din nocturna, scherzo si passacaglia. Junsa la un punct culminant, cadenta se intrerupe brusc, cedind locul orchestrei, care ataca fara pauza miscarea finala, intitulata de autor burlesca. Tmosfera se schimba radical. Ontrastind puternic cu suflul tragic ce constituie nota dominanta a partilor precedente, finalul aduce imaginile unei vesele serbari populare.
Iscarea se bazeaza pe o bogata succesiune de teme si motive de un pronuntat colorit national rus, crcind o atmosfera de veselie exuberanta si plina de umor. Allegro con brio. In cele din urma isi face aparitia si falnica tema a passacagliei. Ar expresia ei initiala, trista si severa, a disparut. Omplet transfigurata, vioaie si ou o usoara nuanta de ironic, Melodia se integreaza in elanul general, pierzandu-se apoi in virtejul ritmurilor de dans ce incheie aceasta stralucitoare pagina.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977