concertul in sol major, terminat la salzburg la 12 septembrie 1775, oglindeste, in factura lui. Inriurirea lucrarilor pentru vioara ale compozitorilor francezi Pierre gavinies (1728—1800) si al. Indeosebi finalul — rondo —-intrerupt de un episod lent — andante — in sol minor, se apropie, prin bogatia si succesiunea surprinzatoare a ideilor, de factura finalului de sonata de tip francez, alcatuit in felul unui potpuriu. Eniul lui Mozart se elibereaza insa de modelul francez prin modul original cum stie sa dea amploare episoadelor simfonice (tutti), precum si prin rolul important pe carc-l acorda unor instrumente din orchestra. Cele 3 parti ale lucrarii sunt. Partea i, allegro, incepe cu o introducere orchestrala, in care sunt expuse doua teme expresive. Tema i este intonata de intreaga orchestra si se caracterizeaza prin vivacitate si luminozitate.
Tema II, intonata de suflatorii acompaniati de coarde, rasuna la fel de insorit, in accente sarbatoresti. Dupa o prezentare in imitatii a temei II de catre viori si coardele grave, suflatorii (oboaie si corni) conduc, printr-o fraza de tranzitie, spre intrarea viorii soliste in actiunea muzicala. Aceasta va relua tema i din introducerea orchestrei, dupa a carei expunere orchestra va insaila un nou motiv de trecere, menit a pregati intonarea de catre solist a unei melodii proprii, de o larga cantabilitate, urmata de un motiv vioi si plin de gratie. Dupa expunerea temelor din introducerea orchestrala, imbogatita cu melodiile viorii soliste, oboaiele readuc tema II (din 2) care va fi in cele din urma intonata de catre instrumentul solist. Riginala expozitie s-a incheiat. Incepe dezvoltarea — sectiunea mediana a formei de sonata — in care, asa cum se intampla in multe lucrari ale lui Mozart, vom intalni, in locul temelor cunoscute, idei muzicale noi. In dezvoltare se afirma factura dialogata a stilului concertant Mozartian, caci in schimbul de replici dintre vioara solista si oboi, acesta din urma cucereste un rol aproape egal cu al solistului.
Ranzitia spre repriza este un episod de o intensa si nobila expresivitate. Prima miscare de allegro se incheie cu un tutti in care masa instrumentelor intoneaza motive ce au apartinut instrumentului solist. Partea II, adagio, este una din cele mai inspirate pagini din literatura concertistica a viorii. Ca inceput, orchestra — in care doua flaute au rol solistic, acompaniate in surdina de viori — expune o fraza introductiva, menita a pregati atmosfera pentru cantul inspirat al viorii soliste. Dupa acest scurt preludiu, vioara intoneaza o cantilena larga, nostalgica: dupa un episod median, remarcabil prin intonatiile patetice ale viorii si prin ritmul dramatic al acompaniamentului, inceputul miscarii rasuna din nou fara modificari. In incheiere, vioara reia fragmentar, pentru ultima oara, nostalgicul ci cantec. Intreaga miscare lasa impresia unei adinei si apasatoare Dureri, transfigurate prin geniul autorului.
Partea III, allegro, in forma de rondo. Incepe cu o melodie de o veselie comunicativa, adusa de orchestra. Urmata de o alta, intonata de instrumentul solist, la fel de zglobie si de tinereasca. Oiosia si exuberanta caracterizeaza desfasurarea rondo-ului, pana la brusca lui intrerupere prin interventia unui episod lent (andante), in care tonalitatea se schimba (sol minor) si unde se aude o tema cu un ritm linistit de paiana (dans francez de caracter din secolul xvii): ideea de mai sus alterneaza cu o melodie de alura populara (allegretto), care rasuna luminos, in tonalitatea initiala (sol та jor ). Rondocii se incheie cu revenirea temei-ref. Ren exuberanta de la inceput (4), care rasuna zglobiu si deais in orchestra. Arietatea si fantezia ritmica si melodica, bogatia limbajului orchestral, finetea poetica a ciutului viorii si modul cum acesta se integreaza in ansamblul simfonic dau concertului in sol major amprenta unei lucrari in care se manifesta din plin ceea ce unii comentatori numesc "trezirea geniului Mozartian".
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977