De ce se spune ca omul trebuie sa invete sa vada

Sa ne oprim putin la vaz. De ce se spune ca omul trebuie sa "invete sa vada"? In primele luni de viata pe retina i se proiecteaza, ca pe un ecran alb, indiferent, imagini disparate in alb si negru. Abia la varsta de trei luni copilul incepe sa vada culori. Ceva mai tarziu distinge unele de altele obiectele, lucrurile din jur. Prima pe care o "vede" (adica o simte, o miroase, o si vede in-trucitva) este, fireste, mama, persoana cea mai apropiata de el la inceputul acestui greu urcus. Greu si treptat se distinge si pe sine din mediu.

La inceput toate sunt amestecate in mintea lui. Nu este propriu-zis un "subiect cunoscator" care sa-si extraga, cu instrumentele mintii, obiectul cunoasterii, sa-l izoleze, temporar, de cele din jur ca sa-l analizeze si sa-l compare. Pentru el nu exista spatiu, timp, obiecte distincte. N-au de unde sa existe. Contactul cu lumea este riediferentiat, confuz, coplesitor. Omul abia nascut nu beneficiaza de nici un instrument al cunoasterii. Nimeni nu i-l poate da.

Va fi obligat sa si le procure singur, treptat, pentru a supravietui ca om, printr-un efort eroic, demiurgic aproape, comparabil cu cele care au precedat marile salturi valOrice din evolutia speciei, suita de gesturi prometeice care au imbogatit in lumina natura umana. Succesiunea regulata a zilelor si noptilor, a momentelor suptului, ritmul ce se inscrie ca lege biologica fundamentala in toate celulele sale il vor ajuta sa intuiasca cite ceva despre timp; explorarea insistenta (cu privirea,. Dar mai ales cu mainile si chiar cu gura) a micilor si marilor obiecte din jur, manipularea lor, pe masura posibilitatilor, il ajuta, cu vremea, sa distinga unele insusiri ale spatiului, sa aprofundeze cele trei dimensiuni ale acestuia. Concomitent, un alt proces se petrece: intalnindu-se mereu cu aceleasi infatisari ale lucrurilor, cele care se repeta mai des II raman in minte nu pentru ca vrea el, ci pentru ca ele i se impun; dindu-i scheme perceptive pentru procesele si fenomenele care o compun, realitatea obiectiva este aceea care "il someaza" s-o ia in consideratie. Fireste ca aici il pot ajuta cei din jur. Ajuta stimulandu-l ca el sa paseasca mai repede si mai sigur pe o noua treapta a intelegerii, cu totul contraindicata fiind conceptia; "lasa-l in pace ca-i mic si nu pricepe!" E mult si este greu ceea ce are de facut un om in primul sau an de viata, in primul dintre anii de temelie.

Cercetatorii sustin ca multe dintre eventualele defectiuni ale activitatii mintale, depistate ulterior, s-ar datora unui deficit de cunoastere — si implicit de evolutie cerebrala — in acest prim an de viata. Invata spatiul, invata timpul, invata sa se miste prin ele, la propriu ca si la figurat, invata sa munceasca, se deprinde cu greul demersurilor intelectuale — toate acestea implica riscuri si presupun transformari mai ample si mai revolutionare chiar decat insusirea unei meserii, de pilda, sau a unei desavarsite maiestrii artistice. In achizitionarea bazelor insesi ale cunoasterii copilul se sprijina, ca un adevarat om ce este, pe cuvant. Ca invata un copil sa vorbeasca, a-i imbogati neincetat vocabularul inseamna, in ultima instanta, a-l ajuta sa-si dezvolte creierul, a-l invata sa gandeasca. Semnificatia, sensurile cuvintelor nu se pot invata, insa, in afara manipularii obiectelor, a jocului, a muncii; ele se cristalizeaza si se fixeaza cel mai bine in memorie cand sunt extrase din experienta proprie a insului. Intr-un singur an de viata (record de viteza si de productivitate nedoborat de nici o alta perioada din viata omului) vom constata uimiti cum se produce, sub ochii nostri, un soi de miracol. Dintr-un simplu "tub digestiv", cum ni se prezentase la inceput, copilul care nu stia decat sa planga si sa dea din maini a devenit altceva.

Calitativ superior. Ca o dovada a acestei remarcabile superioritati —. Dar nu singura —: omul invata sa rida. Citi dintre noi am venit pe lume rizind? Toti am plins. Plinsul ne-a umplut plaminii cu aer. Ca sa fi stiut sa ridem ar fi trebuit sa avem de "cine", sau "de ce".

Daca in spiritul lucid, riguros stiintific — de care vorbeam la inceputul capitolului — integram si aceasta viziune a unei fiinte in plina evolutie, incununind un sir lung de deveniri ale viului, putem trece la o mai atenta analiza a structurilor.

* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977