Evolutia omului continua? Fiecare specie — spun biologii — are o viata a ei. Se naste, se dezvolta, se matureaza, imbatrineste si moare. Nu inainte de a lasa, prin mutatii, urmasi diferiti, inceputuri de noi specii. Sau nu inainte de a avea posibilitatea s-o faca. Mari iubitori ai cifrelor, oamenii de stiinta au stabilit ca durata medie a vietii unei specii este intre 8 si " milioane de ani. Apoi specia dispare.
Speciile longevive se aseamana intrucatva cu indivizii umani a caror viata este exagerat de lunga; de regula nu mai progreseaza, devin conservatoare. Pretul longevitatii ar fi deci stagnarea: oamenii devin iubitori de "ordin". Intelectuala exagerata, dusmani ai nelinistilor creatoare, ai conditiilor de mediu in schimbare. Moartea se arata a fi, in acest context, pretul evolutiei, al progresului insusi. Dar sa vedem cum stau lucrurile in prezent cu specia careia II apartinem. Specia umana este intr-adevar o specie tanara? Viata ei de pana acum se afla mult sub limita inferioara a duratei medii de viata a speciilor.
Am putea-o numi o specie "in dez-voltar". Sau poate s-a si maturizat? Prea multe intrebari intr-o carte? Cu cat mai multe intrebari ne vom punecu atat mai multe raspunsuri vom avea. Lumea asteapta intrebari, lumea neintrebata este cea pe care plutesc in voie prejudecati. Sa nu credeti ca am vrut sa ma scuz pentru intrebarile puse, pentru cele ramase fara raspuns. Am intentionat, pur si simplu, sa aduc din nou vorba despre prejudecati.
O prejudecata, de pilda, ar fi si aceea ca despre creier, in general, se stiu destul de multe lucruri si ca intre ceea ce stiu cercetatorii creierului si ceea ce gandim sau facem noi in fiecare clipa a vietii noastre nu exista nici o legatura sau exista, daca vreti, acea distanta "fireasca" ce este normal sa existe intre "specialisti" si "nespecialisti". suntem de acord ca un meserias bun trebuie sa-si cunoasca masina, unealta principala de lucru, pana in cele mai mici amanunte, sa fie priceput, ba chiar artist, in manuirea ei. Dar suntem mai putin convinsi (de ce oare?) Ca se cade sa ne cunoastem la fel de bine creierul. Si totusi creierul ramane unealta principala de lucru a fiecaruia dintre noi! "eu ma cunosc cel mai bine, sunt constient de ce lipsuri si ce calitati am" — se umfla uneori, in luxuriantu-i penaj, ignoranta. De aici pana la omul "stapin" orgolios al naturii, al propriei naturi, umane, stapan exclusiv al propriului destin biologic, pasul este insesizabil.
Dar cu implicatii catastrofale. Greseala consta in aceea ca o posibilitate este luata drept realitate. Ca avea prejudecati poate sa insemne nu numai a avea idei invechite, ci si a inghiti pe nemestecate, pe simplificate, idei noi. Prejudecata este, oricum, o judecata pe care o luam de-a gata, — facuta de noi sau de altii — fara sa mai verificam odata continutul ei, fara s-o mai trecem prin capul nostru in raport cu noua situatie. Permiteti-mi sa relev o paralela care s-ar putea face intre "simplele prejudecati" si asa-numitele "capcane genetice" — tot un fel de prejudecati. Dar la alt nivel. Despre reptilele uriase de acum 50—60 milioane de ani se spune ca ar fi pierit din cauza unei raciri neasteptate a climei.
Nu se stie sigur daca asa s-au petrecut lucrurile (explicatiile posibile abunda). Dar nu-i imposibil sa se fi intamplat; au pierit Intrucat singele lor rece nu era pregatit sa "tina piept" temperaturilor scazute; pentru asta ar fi trebuit sa aiba singe cald. Le stapanea insa, neinduratoare, "prejudecata" patrunsa in toate celulele uriasului lor organism — inscrisa in limbajul suficient de rigid al codului genetic — ca va fi mereu "cald si bine", in aceasta varianta, au murit frumos: frigul este un agent hipnotic. Daca ar fi stiut sa viseze ar fi murit, probabil, visind la viitorul luminos al lor si al planetei pe care credeau ca o stapanesc pentru eternitate. O alta explicatie posibila a disparitiei marilor reptile ale mezozoicului ar fitot o "capcana genetica": ele aveau cromozomi mari, extrem de sensibili la radiatii, si tocmai atunci cand se asteptau mai putin, o explozie nucleara (stelara) declansata in apropierea sistemului nostru solar a facut ca fondul cosmic de radiatii sa creasca brusc. Competitia a fost castigata de vietuitoarele cu cromozomi mici, rezistente la radiatii. Mamiferele au cromozomi mici.
Nu intr-atat de mici, insa, incat sa reziste unei prea apropiate bombe atomice).
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977