Cu mult, foarte mult timp inainte ca omul sa-si fi incasat primul onorariu pentru munca depusa, el si-a dobandit prin munca — mintea. Si de atunci — tot prin munca si-o castiga mereu. E meritul predecesorilor, fireste, ca l-au inzestrat cu puterea de a alege corect intre munca si ne-munca, intre minte si ne-minte; — este meritul lui ca nu s-a mai despartit apoi de ceea ce a ales. Alesese instinctiv. Dar ajutat de ne "prejudecati", calea cea buna. Devenise, fara sa stie, reprezentantul celui mai inaintat avanpost al progresului in lumea vie. Alesese calea trecerii de la individual la social, de la natura simpla la natura plus cultura, calea prin care toate alegerile pot deveni adevarate pentru ca devin constiente.
Se intrezarea in momentul acela unic, al trecerii spre constiinta de sine si de toate din jur, una din marile victorii ale naturii in efortul ei de continua autodepa-sire. Pentru ca, sa nu uitam iarasi, omul n-a incetat sa fie o fiinta naturala nici chiar dupa ce a devenit o fiinta profund sociala si inalt rationala. El nu s-a transformat in idee abstracta sau. Intr-un individ bizar a carui fizica si a carui chimie, a carui biologie sa nu se mai intrepatrunda, sa nu se mai interconditioneze cu mediul fizic, chimic, biologic. In consecanta, poluarea hidrosferei, atmosferei si a tuturor "sferelor" de pe terra reprezinta, implicit, un atentat la om, la fizica, chimia, la biologia lui si a urmasilor lui. El a ramas o vietuitoare naturala, fragila, chiar daca si-a creat un nou mediu — mediul social (fapt care II imbogateste. Dar II si complica existenta).
Ce va urma? Incotro homo sapiens? O evolutie demna, constienta, sigura, o evolutie dupa gandul si pe masura unui partener — nu a unui "stapin" — inteligent si lucid al naturii? Cam asa ar trebui sa fie. Sa nu ne grabim, insa. Atentie la drumurile capcana. Nici ele n-au disparut din calea omului!
Un singur exemplu: drumul imbogatirii unora pe spinarea altora, al aparitiei si adancirii decalajelor intre categorii de oameni, intre diferite state; unii cu acces neingradit la bogatie, la putere, la informatie, la stiinta, la tehnologie, altii cu "acces neingradit" la saracie, foamete, analfabetism, cu mizeria inscrisa pe chip. Dar si la nivel celular in proaspata sau mai putin proaspata informatie genetica. Risipa unora logodita cu saracia altora se-catuiesc deopotriva rezervele de apa, aer, hrana, de energie, ale terrei. Dar si una dintre cele mai importante sperante ale naturii insesi: zestrea genetica a speciei purtatoare de progres. O "capcana" asa. Dar o reprezinta scindarea speciei in clase sociale. Stranie logica aceea care II indeamna pe unii sa tina — cu ghearele si cu dintai, ca maimutele de demult — la avantajele de moment.
Ei isi perfectioneaza armele de distrugere in masa, armele ucigatoare de frati, de nepoti, de urmasi. Adaugate la cele care secatuiesc, incet. Dar sigur, specia de zestrea-i biologica poate ca acestea nici n-ar reprezenta cine stie ce. Darla stadiul de "perfectiune" pe care l-au atins, daca ar apuca ei sa foloseasca armele pe care zilnic le stivuiesc in camarile mortii, ce jalnica planeta ar mosteni! Cu un singur drum inainte-i, cu un drum care nu mai duce nicaieri. O stea fara suflet ar deveni pamantul si cine stie daca vreun cosmonaut vreodata ar mai avea prilejul sa-i mai admire "rasariturile". In marea epopee a vietii de pana la noi sta inscrisa cu litere de foc legea pieirii tuturor acelora care au preferat placerile si bunastarea clipei — dezvoltarii pe termen lung, avantajelor de perspectiva.
Lacomia si nesabuinta insotesc cu nepasarea lor dementa primii pasi ai speciilor spre neant, pe drumul iremediabilei uitari. Pericolul acum este ca nu vor pieri numai speciile vinovate. Daca timp de milioane de ani problema aparitiei omului s-a aflat pe muchie de cutit, daca lumea neinsufletita (seceta, ingheturile, inundatiile) inhaitata si cu unele vietuitoare i-au amenintat, nu o data, existenta, astazi lucrurile stau exact invers: omul a ajuns sa poata hotari singur soarta planetei, soarta tuturor. Homo sapiens nu mai este asa. Dar o specie oarecare; puterile ei au devenit incomparabil mai mari decat puterile tuturor speciilor de pe terra. Are dreptul sa hotarasca, insa, pieirea lor? Chiar daca numai omul ar dispare, natura ar suferi multa vreme pentru ca si-ar pierde, pe nemeritate, marele sau triumf.
In biosfera s-ar crea o "nisa biologica vid". Mai devreme sau mai tarziu ea ar putea fi ocupata de o alta specie sau la fel de bine s-ar putea ca stagnarea sa dureze mult, nisa sa ramana neocupata. Pentru ca, sa nu ne facem iluzii: in padurea tropicala nu mai avem de fapt rude apropiate, gata sa ne ia "la repezeala" (adica intr-un milion-doua milioane de ani) locul. Chiar daca seamana la infatisare cu maimutele de azi, aceea era cu totul altfel. Nu superficiala si lenesa traind in indestulare pe spinarea padurii ci, dimpotriva, era curajoasa, harnica, inventiva, realista. Astazi ea nu mai exista pentru ca existam noi. Si noi vedem: evolutia de atunci incoace a trecut din natura in cultura, prin cultura, in constiinta; numai ca drumurile oarbe n-au disparut.
Daca am vrea, daca ne-am dezlega toate straturile necunoasterii de pe ochi, le-am putea vedea din ce in ce mai bine cu totii, le-am putea ocoli, am sti sa oprim la vreme gestul fatal al unei "subspecii" de maimute omenesti lacome, inconstiente, nesabuite, jucause, cataratoare, maimute "de bani gata", infruptindu-se lacome din fructele nemuncite, ridicind in slavi luxurianta si "libertatea" junglei, facand cea mai desantata reclama vietii-capcana, vietii "de consum". Dar maimuta aceasta este mai rea decat celelalte fiindca este gata sa dea foc padurii cu gandul nebun de a o stapani. Nici prin cap nu-i trece ca nu poate stapani decat cenusa. De ce-o lasam?
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977