O voce usoara care zice: ", o faptura omeneasca este ea curata inaintea celui de-a zidit-o ?" In primul rand suntem pregatiti cu maximum de solemnitate pentru aceasta viziune ; la inceput suntem inspaimintati, inainte chiar de a ni se infatisa cauza obscura a emotiei noastre ; iar cand aceasta impresionanta sursa de spaima isi face aparitia, ce este? Nu este — asa cum ni se arata infasurat in umbrele propriului sau intuneric de neinteles — mai inspaimintator, mai impresionant, mai teribil, decat cea mai vie descriere, decat l-ar putea eventual reprezenta cel mai clar tablou? cand pictorii au incercat sa ne ofere reprezentari clare ale acestor idei foarte fanteziste si teribile, cred ca mai intotdeauna au dat gres ; spun aceasta deoarece in mai toate reprezentarile iadului care mi-au cazut vreodata sub ochi, nu m-am descurcat catusi de putin si n-am stiut daca nu cumva pictorul a avut de gand sa ne infatiseze ceva ridicol. Mai multi pictori au tratat un asemenea subiect pentru a aduna laolalta a-titea fantome ingrozitoare cite putea sa sugereze imaginatia lor ; dar toate desenele pe care s-a intamplat sa le vad, referitoare la ispitele la care a fost supus sfantul antoniu, nu erau altceva decat niste adunaturi ciudate si nefiresti de lucruri grotesti, prea putin capabile de a stirni o emotie serioasa. In toate aceste subiecte, poezia se simte foarte la largul ei, chiar zburda. Nalucile sale, himerele, harpiile, figurile sale alegOrice — toate sunt marete si impresionante.
Si cu toate ca faima lui vergiliu. "ispitele sfantului antonia" au constituit un subiect loarte popular pentru o tratare groteasca in randurile pictorilor olandezi, flamanzi si spanioli din secolele xvi si xvii (de exemplu Breughel, teniers, ribera). Mai exista si o versiune datorata lui salvador rosa. Discordia lui homer sunt obscure, ele reprezinta figuri magnifice. In pictura aceste figuri ar fi destul de clare, dar ma tem ca ele ar putea sa devina ridicole. Pe langa aceste lucruri care sugereaza in mod direct ideea de primejdie si cele care produc un efect similar printr-o cauza mecanica, nu cunosc nici un element sublim care sa nu se bazeze pe o modificare a marimii de forta.
Si aceasta ramura creste la fel de firesc ca si celelalte doua, din groaza, trunchiul comun al tuturor lucrurilor care alcatuiesc sublimul. La prima vedere, ideea de forta pare sa tina de clasa conceptelor indiferente, care pot sa apartina in mod egal si de Durere, si de placere. In realitate insa, senzatia creata de ideea de forta nemarginita este departe de a fi neutra. Caci in primul rand, nu trebuie sa uitam ca ideea de Durere, in culmea ei, este mult mai puternica decat gradul cel mai inalt al placerii ; si ca ea pastreaza aceeasi superioritate in toate gradele sale. De aici reiese ca acolo unde sunt cat de cat sanse egale de a incerca o suferinta sau o bucurie ia fel de puternica, ideea de suferinta este intotdeauna predominanta. Caci Durerea si, in primul rand moartea, sunt atat de impresionante, incat atita vreme cat ne aflam in prezenta oricarui lucru presupus a avea capacitatea de a genera fie Durerea, fie moartea, ne este cu neputinta sa ne eliberam cu totul de teroare. Si iarasi, stim din experienta ca pentru a gusta placerea, nu este nevoie de mari sacrificii.
Longinus foloseste ca ilustrare aceasta referinta in despre sublim. Nici un fel de mari desfasurari de forta ; ba mai mult decat atit, stim ca asemenea eforturi ar duce in mare masura la distrugerea satisfactiei noastre: caci placerea trebuie sa fie furata si nu sa ni se impuna din afara ; placerea urmeaza dorintei si vointei ; asadar, in general ne impresioneaza placut o multime de lucruri a caror forta este mult inferioara celei de care dispunem noi. In schimb, Durerea este intotdeauna adusa de o putere care ne este superioara intr-un fel sau altul, pentru ca Durerii nu ne vom supune niciodata de buna voie. Asadar, forta, violenta, Durerea si spaima sunt idei care ne iau cu asalt mintea in acelasi timp. Uitati-va la un om, sau la oricare alt animal cu o forta prodigioasa ; ce idee va vine in minte inainte de a avea timp sa reflectati pe indelete? Ca aceasta forta va fi pusa in slujba dumneavoastra, a nevoilor, placerilor, confortului sau intereselor dumneavoastra, oricare ar fi ele? Nu, catusi de putin!
Emotia pe care o simtiti este teama ca nu cumva toata aceasta putere sa fie folosita in scopurile jafului, raptului si distrugerii ,s. caracterul ei sublim deriva numai si numai din groaza care o insoteste indeobste si aceasta se vede limpede din efectul sau in acele foarte putine cazuri in care forta este lipsita de putinta de a face rau. Atunci dispare Orice urma de sublim si puterea devine imediat vrednica de dispret. Boul este o faptura inzestrata cu multa forta ; dar este nevinovat si inofensiv, extrem de docil si catusi de putin primejdios ; iata de ce impresia pe care ne-o face acest animal nu este catusi de putin mareata. Si taurul este puternic ; dar puterea lui este de alta natura ; adeseori foarte distrugatoare, rareori (cel putin in societatea noastra) de vreun folos oarecare pentru treburile noastre ; asadar, impresia pe care ne-o face cuvantul ,,taur" este mareata si adeseori isi gaseste un loc in descrieri sublime si in comparatii inaltatoare. Sa ne indreptam insa privirile spre un alt animal puternic din cele doua unghiuri de vedere diferite din care il putem privi. Calul vazut ca un animal folositor, potrivit pentru arat, pentru mers, pentru tras caruta sau trasura, vazut in Orice lumina a utilitatii sociale, calul n-are nimic sublim. Si totusi asa ne impresioneaza: " tu i-ai impodobit gatul cu falnica lui coama?
Tu l-ai invatat sa sara usor ca o lacusta? Nechezatul lui viteaz insufla spaima. La oblinc II suna tolba cu sageti, fulgere arunca sulita si lancea. De aprindere, de nerabdare, el mananca — gonind — pamantul cand a sunat trimbita nu mai are stimpar". In aceasta descriere caracterul utilitar al calului dispare cu totul, iar teribilul si sublimul stralucesc puternic impreuna. Avem neincetat in jurul nostru animale a caror putere este considerabila, dar nu periculoasa. Printre acestea nu cautam niciodata sublimul: el se revarsa asupra noastra din bezna padurii, din urletele pustietatii si salbaticiunii, sub forma leului, tigrului, panterei, ori rinocerului.
Ori de cite ori forta este doar folositoare si intrebuintata in folosul nostru sau pentru placerea noastra, ea nu este niciodata sublima: caci nimic nu poate avea o actiune placuta asupra noastra, daca nu opereaza conform vointei noastre ; iar pentru a avea o actiune placuta vointei noastre, trebuie sa ne fie supus noua ; si deci, nu poate fi niciodata izvorul unei conceptii marete si impunatoare. In cartea lui iov, descrierea magarului salbatec este impinsa pana la sublim, pur si simplu prin insistenta asupra libertatii animalului, prin insistenta de a lansa o provocare la " cartea lui iov. Carturarul religios Robert lowth (1710—1787} citeaza acest pasaj pentru a-si dovedi afirmatia ca aceasta carte a bibliei "este adaptata dupa toate privintele atitarii spaimei ; si,... este insufletita pretutindeni de spiritul adevarat al sublimului' (prelegeri despre poezia sacra a evreilor, traducerea, in engleza, a lui gregory. El se adresa omenirii altfel: descrierea unui asemenea animal n-ar fi avut nimic nobil in ea: "cine a lasat slobod magarul salbatec si l-a deslegat de la iesle. I-am dat pustiul ca sa-l locuiasca si pamantul sarat l-am harazit ocol el isi bate joc de zarva oraselor, el nu aude strigatele niciunui stapan. El strabate muntii, locul sau de pasune si umbla dupa orisice verdeata."
* Notă: Burke, Edmund - Despre sublim si frumos, Editura Meridiane, 1977