Dovada utilizarii si utilitatii informatiei o reprezinta asa. Dar mentinerea, pe seama ei, a unei anume organizari in sistemele de tip neevolutiv si, respectiv, imbunatatirea organizarii date in sistemele de tip evolutiv. Orice sistem cibernetic — alcatuit fiind din elemente relativ autonome — este un sistem organizat. Organizat bine sau organizat prost. Organizarea nu este asa. Dar o trasatura eminamente pozitiva. Nici macar nu este specifica omului.
Existenta conexiunii si conditionarii universale face ca atat lumea vie cat si lumea nevie, tot ce este materie deci, sa posede un grad sau altul de organizare. Aparand ca un rezultat al dezvoltarii, organizarea sistemelor biologice are si "din oficiu" o latura negativa pentru ca ea confera acestora o nota de rigiditate, tendinta de a rezolva totul in cadrele organizatOrice stabilite; se opune, asadar, insasi dezvoltarii care i-a dat nastere. Departe de mine gandul de a denigra rolul organizarii; voiam doar sa semnalez si aici prezenta unei potentialitati negative la o insusire pe care o consideram, indeobste, pozitiva. Din contradictia care apare intre dezvoltare si organizare se poate obtine fie o degradare energetico-informationala, fie parasirea starii de organizare invechite cu dobindirea unei organizari mai bune, mai utile, corespunzatoare noilor conditii. Aceasta a doua conduita posibila face ca insusi sistemul in cauza sa sufere unele restructurari pozitive in cadrul unui proces, superior, de auto organizare. Privita pe o perioada mai mare de timp, legea dezvoltarii actioneaza sustinut in directia cresterii ponderii laturii pozitive a organizarii (autoorganizarii), in sensul progresului si a diminuarii ponderii laturii negative. Altfel spus, regresul este intotdeauna mai mic decat progresul.
Trecerea de la o forma de echilibru inferioara la una superioara are loc, in cazul sistemelor cu autoorganizare, prin invatare si adaptare. Invatarea reprezinta largirea fondului experientei comportamentale, deci cresterea tezaurului informational, eliminarea redundantei si nu acumularea ei, largirea registrului disponibilitatilor de raspuns la solicitarile mediului. Legea motivatiei (invatarea sa corespunda unei anume necesitati resimtita ca atare de sistemul cibernetic respectiv), legea finalitatii (invatarea sa fie subordonata tendintei spre echilibru a sistemului), legea ansamblului (fiecare noua achizitie sa fie integrata in ansamblu si sa prezinte interes pentru tendinta generala a "miscarii" sistemului), legea eficientei sunt tot atitea legi care stau la baza fundamentalului proces al invatarii la oameni. Adaptarea presupune modificari ale sistemului pentru ca acesta sa poata functiona in conditii diferite de cele pentru care fusese anterior "reglat". Mentinerea intre anumite limite a insusirilor mediului nostru intern (homeostazia) a devenit un exemplu clasic al adaptarii sistemelor cibernetice. Dar adaptarea nu este proprie numai sistemelor lumii vii. Omul a reusit sa construiasca masini automate, care "se descurca" in situatii noi, me-morind date statistice adecvate sub forma asa-numitelor "matrici de invatare", masini care pot obtine din mediu informatii necunoscute programatorilor lor, masini care se "autoreproduc" si "evolueaza" (un astfel de automat "da nastere" unor "pui" — dintre care cei care dau mai multe raspunsuri corecte "supravietuiesc" si au, la randul lor, urmasi iar cei care "gresesc" mult prea des - trebuie sa "dispara").
In mod obisnuit, vorbim despre "automate" atunci cand in functionarea respectivelor mecanisme si agregate nu se simte nevoia interventiei omului. Automatizarea reprezinta un maximum de "confort" atins in lumea productiei industriale. Dar in ceea ce-l priveste pe omul insusi? "automatul din noi" nu necesita, nici el, "prezenta omului", adica, in acest caz, participarea deosebita a constiintei. Dar iata ca si constiinta insasi, unele fapte, activitati ale ei, sufera mai devreme sau mai tarziu un proces de automatizare (semn ca omul n-a introdus in productie automatizarea numai pentru ca "asa a vrut", pentru ca "asa a avut chef", ci a introdus-o urmand evolutia, progresul, legile nescrise ale firii). Dar pana unde trebuie sa acceptam si de unde incolo trebuie sa ne ferim de "omul-care-gindeste-ca-ma-sina" (dan farcas, calculatorul electronic si gandirea umana)? In dezvoltarea-i embriogenetica creierul pleaca de la neuroni mai mult sau mai putin izolati, intre care nu exista vreun schimb informational demn de luat in seama.
Dar ei se dezvolta, prind sa se contureze, din ce in ce mai clar, sinapsele si celulele nervoase isi incep interactiunile reciproce. Acum "reactiile" fiecarui neuron in parte nu mai sunt "de capul lor", neuronul acordindu-si din ce in ce mai fin, mai nuantat raspunsul cu informatia pe care o primeste, cu starea retelei din care face parte (noroc ca raspunsul lui poate fi numai de doua feluri: excitatie sau inhibitie! Sau, mai corect, excitatia si nonexcitatia. Si noroc ca la acest nivel se aplica legile logicii formale cu doar citiva operatori de baza — ohjunctia, disjunctia, negatia; altfel s-ar complica prea brusc munca cercetatorilor in materie. Poate fi socotit neuronul drept "un automat fara memorie"? Asta ar insemna ca marimile "de iesire" ale "cutiei negre" pe care el o reprezinta sunt determinate univoc de marimile "de intrare"; transformarile marimilor de intrare in marimi de iesire se supun legilor logicii formale — de aceea ele se mai numesc si "automate logice".
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977