Nici nu ne dam seama de parerea de rau a acestor admirabili artisti cand au devenit constienti ca ceva se pierduse. Pentru a ne convinge, ar trebui sa recitim paginile in care cu un simt profund ai analizei istOrice si totodata cu inima de artist, doamna camille versini, mostenitoarea spirituala a pictorului louis anquetin, el insusi prieten cu renoir si lautrec, a studiat, pornind de la scrierile lor, ceea ce au gandil despre arta lor renoir, degas si cezanne. Iata cum relateaza renoir lui vollard inceputurile micului grup independent la expozitia din 1874. cu ma temeam ca nu cumva criticii sa vorbeasca imediat de vreo noua scoala, in timp ce scopul nostru era. De a arata pictorilor cu modestele noastre mijloace ca ar trebui o "intoarcere la mestesug" daca nu vrem sa vedem pictura prabusindu-se definitiv. Si aceasta insemna, desigur, a invata din nou un mestesug pe care nimeni nu-l mai stia. Les nouvelles editions latines din Paris au publicat sub titlul anquetin.
De atunci, textul stabilit pe baza manuscriselor autorului de camille versini. Manet si scoala noastra erau incoronarea unei generalii de pictori, intr-un moment in care actiunea de distrugere (disparitia traditiilor in pictura), inceputa in anul 1789, se terminase. Cu siguranta, unii dintre acesti nou-veniti ar fі vrut sa reinnoade firul unei traditii ale carei imense binefaceri le simteau in mod confuz. Dar pentru aceasta trebuia invata!, inainte de toate, mestesugul de a picta si, cand le bizui pe propriile tale forte, trebuie sa pornesti in mod necesar de a simplu ca sa ajungi la complicat. Rezulta deci ca, pentru noi, marea cautare a constat in a picta in modul cel mai simplu cu putinta. La inceputuri, cu aplicam straturi groase de verde si de galben, crezind ca obtin in acest fel mai multe "valori". Intr-o zi, la Luvru, observ ca rnbens cu un simplu frotiu obtinuse mai multe "valori " decat mine cu toate ingrosarile mele.
Altadata, descopar ca rubens cu negru obtinea argint iu. Mult mai violent decat renoir, cazanne s-a indignat de tot ce se scria despre impresionism, pentru a-l prezenta, cu Orice pret, drept, o scoala novatoare. Ne pun in aceeasi oala cu impresionistii. Dar treaba noastra este alta: sa-l refacem pe Poussin dupa natura. In asta consta toata problema. Ceea ce-mi lipseste este stiinta executiei. Poate ca voi ajunge si acolo.
Dar sunt batrin. S-ar putea sa mor inainte de a fi atins acest tel suprem. Sa stiu sa execut ca venetienii". Iar la muzeul din aix el a spus in fata jucatorilor de carti din scoala flamanda: "iata cum as vrea sa pictez". Sentimentul acestei neputinte capata la ce-zanne un caracter dramatic. Sa ne amintim de portretul care-l reprezinta pe gustave geoffroy cuprins de disperare. Degas, mai putin tragic, dar perfect lucid, se intoarce la inaintasi.
Cu toate ca se straduieste sa-si copieze maestrii pentru a le redescoperi secretele, el nu reuseste mai mult decat renoir si cezanne. Iar domnul rouart, in lucrarea sa "degas a la recherche de sa technique", ne spune: "degas era intr-adevar obsedat de mestesugul vechilor maestri care i se parea perfect si de care ar fi vrut atii de mult sa se foloseasca. Se stie cum, descurajat sa lupte in zadar impotriva materialelor necesare picturii in ulei, el a adoptat pastelul care nu ridica aceleasi probleme. Aceasta angoasa a mestesugului pierdut era, in realitate, cu mult anterioara impresionistilor. Intre descamps si fromentin, multi eruditi au cercetat cauza reusitei flamande. Cazul cel mai extraordinar este cel al lui jean-francois merimee, caci lucrarea sa traite de la peinlure a l'huile, aparuta in 1830, depaseste in clarviziune si in justetea analizei tot ce se va scrie in continuare timp de aproape un secol. Chiar din prefata a fost pusa urmatoarea problema: un pictor experimentat poate sa copieze un maestru contemporan, dar nu pe rubens, si nici pe tiziano.
El o va putea face insa cu usurinta daca i se ofera mijloacele pe care le-au folosit acestia. Dar cartile, inclusiv enciclopediile, nu dau nici o indicatie. Noi il admiram cu atat mai mult pe merimee caci el publica formule si metode a caror origine veche nu ne va fi confirmata decat mult mai tarziu. Istoricii ne vor spune pentru ce cartea lui n-a avut parte decat de indiferenta si uitare. Sa fi fost oare considerat autorul responsabil de unele esecuri ale lui prudhon? Sa fi fost oare spiritele mai preocupate de descoperirea fotografiei si de teoriile noi despre lumina? Totusi, chiar daca fromentin, in cautarea "cheii pierdute", n-a stiut sa vada, ideea era acolo.
Ea va fi reluata de van den bergh si, mai ales, de anquetin. Acesta, care se anunta ca un artist eminent, renuntand la succese, si-a consacrat viata studierii sistematice a vechilor maestri, pentru a descoperi cauza reusitei lor. El a inteles in cele din urma ca ceea ce lipsea era cunoasterea materialului insusi, pierdut din secolul al xviii-lea. cu am avut marele noroc de a-i cunoaste datorita lui joseph bourgeois, pe continuatorul lui anquetin, Jacques maroger, pe care, o viata in egala masura consacrata cercetarilor, avea sa-l duca, in fine, la lumina. El a avut amabilitatea sa ma initieze in lucrarile pe care le efectua, apoi sa ma asocieze studiilor lui, pe parcursul unei prietenii de multi ani. Datorita lui l-am cunoscut pe raoul dufy, cand acesta picta tabloul "ziua electricitate". Tot lui II datorez adanca prietenie a altora ale caror sfaturi si incredere mi-au fost atat de pretioase.
Este usor sa critici. Nu avem dreptul sa uitam ca maroger este cel care a deschis drumul. Initiator, oscilind intre indoiala si speranta, stie el insusi ca se intampla sa ne inselam. El a avut meritul de a fi in acelasi timp practician si istoric. Cartea sa: the secret formulas and techniques of the masters contine poate cilcva pasaje contestabile, dar reprezinta o minunata privire de ansamblu asupra problemei. Aceasta carte convinge. Aceasta convingere, maroger o intarea si mai mult prin ceea ce realizase ca practician.
O idee capata atata forta cand se bazeaza pe ceva ce se poate vedea si pipai. Ce revelatie au constituit pentru multi primele sale mediumuri !". Nu voi da ca exemplu decat entuziasmul itii dufy. Revelatia ca odinioara existase un instrument combinind avantajele tehnicilor pe baza de apa cu cele pe baza de ulei, fara insa sa prezinte neajunsurile lor. De asemenea, revelatia ca aici era faimoasa "cheie pierduta", dar si ca timpul parerilor de rau trecuse, pentru ca acest instrument putea fi transmis pictorilor de astazi. cuvantul "medium" nu figureaza in manuscrise. El are un sens mai precis si mai limitat decat termenul "verni", folosit aici in mod obisnuit.
In latina el inseamna mediu (mijloc) si modalitate. Este mediul in care se folosesc culorile si modalitatea de a le asterne, de a le pune in valoare asa cum metalul unei bijuterii ne permite, in acelasi timp, sa fixam si sa punem in valoare pietrele pretioase. De mayerne il foloseste dar in alt sens decat cel pe care ni-l propunem si care este: preparat mai mult sau mai putin complex, pe baza de. Rasini si uleiuri, dizolvate sau emulsionate, pe care il adaugam culorilor deja frecate ca sa le aplicam mai usor si sa variem efectele, asigurand totodata conservarea lor. Mediumurile comporta "vernluri de pictura", dar unele merg si mai departe. Sinonimul "malmillei" — mijloc de pictura — fi se potriveste bine; acela de "ligamente" exprima ideea de liant. Preparatul era folosit fie prin amestec.
Fie prin stergere cu hirlie de matase. Doerner (pagina 99) numeste "mal-butter, medium, meguilp, gumption", "amestecuri asemanatoare cu unguentii. Uleiurile sicative, ceara etc. Continand adesea zahar de plumb". Mai precis va fi gettens care defineste preparatul "megilp" ca un medium de pictura gelatinos, compus din maslic, ulei sicativ si terebentina (el nu vorbeste de plumb). Acesti autori sunt de acord (si unii prieteni englezi ne-au confirmat-o) asupra calitatilor oferite de "megilp" la executie, precum si asupra pericolelor pe care le-ar prezenta in cele din urma folosirea lui excesiva (fragilitate si innegrire). Cei care se ocupa de restaurari tiu minte ca secolul trecut a putut folosi asemenea produse alaturi de terebentina de Venetia si verniui copai.
Numarul de "mediumuri de pictura" inventate este neinchipuit de mare. Sub acest aspect ele sunt ca ciupercile; unele foarte bune, iar altele otravitoare.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980