Imbatrinirea — un accident? Despre imbatrinire, ca si despre somn si alte subiecte stravechi, se pot scrie tomuri intregi. Lasam la o parte lucrurile ce folosesc medicilor gerontologi sau pacienti-lor lor ajunsi la varsta senectutii; retinem doar cateva dintre cele destinate tineretii. Tineretea fara batrinete si viata fara de moarte" este un simplu basm? O simpla alegorie? Biologii raspund ca nu. La vietatile inferioare — la unicelulare doar — care se inmultesc prin simpla diviziune, fara sa sufere pierderi, viata vesnica ar putea exista in adevar, daca n-ar interveni, insa, accidentul, intamplarea, pradatorii, chiar si legea echilibrului din natura, sa le scurteze si lor existenta.
Cu vietuitoarele superioare, cu omul, in special, lucrurile se prezinta mult mai complex atitea "organisme" intr-unui singur (organele, adica, ce au fiecare functiuni distincte, particularitati proprii, o oarecare autonomie) sunt greu de coordonat, greu de mentinut cu toatele in vesnica tinerete si in vesnica armonie. Organul coordonator ar trebui intretinut mai mult decat impecabil, iar organele din subordine (pastrindu-se si ele permanent la un inalt nivel calitativ din punct de vedere anatomic si fiziologic) ar trebui sa nu-i dea acestuia nici un fel de "batai de cap". Atunci el, poate, n-ar mai inregistra scurgerea anilor ca o clepsidra, sub forma concreta a unor pigmenti pe care-i numim "de uzura" si care se aduna continuu in toate celulele sale. N-ar mai suferi atat de pe urma pierderii ireparabile si treptate a neuronilor sai. Deocamdata, insa, oboseala se aduna, produsele "de uzura" se acumuleaza asfixiind celula. , fireste, deci — anormala. Pe care, teoretic vorbind, am putea-o vindeca.
Sentimental, omul, cel putin el dintre luate vietuitoarele, n-ar trebui sa imbatraneasca si sa moara. Nu este drept. Dupa atita truda pe spirala evolutiei. Dupa atita cunoastere, dupa atita indeminare si experienta dobandite pe urma unei vaste, cuprinzatoare si repetate activitati practice ar merita privilegiul s-o dezvolte necontenit. Profilaxia imbatranirii precoce, aplicata cu succes in patria noastra, ar putea constitui un argument destul de convingator in aceasta privinta. Si totusi imbatranim. Unii foarte repede.
Biologii spun ca batrinetea si mai ales moartea reprezinta pretul pe care-l platim progresului. Daca n-am muri si nu s-ar naste mereu oameni noi, tineretea, omenirea ar deveni cu timpul extrem de conservatoare. Imbatranirea se poate preveni insa. Principiile (fiziologice) ale unei vieti rationale extrem de succint s-ar putea rezuma la combaterea vehementa a "celor trei s": sedentarismul, supraalimentatia, suprasolicitarea nervoasa. S"-ul care ne intereseaza in primul rand acum este ultimul enumerat. O igiena cerebrala, care sa contina "reguli de intrebuintare cu maxima eficienta a creierului", nu este inca elaborata pentru toate varstele. Dispunem mai degraba de principii privind profilaxii a imbatranirii decat de un manual de "maiestria utilizarii" creierului, de stimulare perpetua a tineretii lui.
Pornim, deci, de la prejudecata ca omul nu poate fi mai tanar decat II este "dat" de la natura sa fie? Uitam ca in multe alte privinte el s-a depasit pe sine, ca a ajuns ceea ce este numai pentru ca mereu si-a depasit "natura"? Exista si cauze "obiective": un program genetic, in primul rand, care II "comanda" imbatrinirea si moartea. La nivel biochimic se petrec destule reactii ireversibile; energia, vom vedea in alt capitol, are tendinta sa decada mereu spre forme inferioare. Aplicarea cu succes a unor cuprinzatoare reguli de igiena cerebrala ar fi, De altfel, deosebit de grea. In primul rand pentru ca ea ar trebui sa se intemeieze pe o cunoastere inca mai ampla, mult mai ampla, a creierului. Ar mai trebui sa se insoteasca, apoi, cu "arta" de a aplica in practica individuala, ca si in cea sociala, cele invatate in carti.
Tendintele extreme, de suprasolicitare si, respectiv, de subsolicitare, ar trebui, energic si eficient, combatute. Creierul sa functioneze fara ucigatoare complexe de inferioritate, inhibitii mai mult sau mai putin prelungite, deformari oprimante ale gandului si ale personalitatii,. Dar si fara perioade de excitatie excesiva sau nocive complexe de superioritate (care, pana la urma, tot de inferioritate sunt, tot un dezechilibru cu lumea tradeaza), fara epuizarea celulelor de potentialul lor energetic si rational.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977