Exista un manunchi de fenomene pe care unii le-au considerat "parapsihice". Cu studiul lor s-ar ocupa "pa-ra" (alaturi de) sau "meta" (dincolo de) psihologia. Obisnuitele metode si tehnici ale psihologiei s-au dovedit a fi neputincioase in fata ciudatelor (poate si inexistentelor) aparitii din cimpul observatorilor prea "centrati" pe manifestarile creierului, prea fantezisti, prea impresionabili. Dar iata ca, in timp, unele manifestari considerate initial parapsihice, cum ar fi sugestia si hipnoza, au reusit sa se incoloneze in sirul fenomenelor psihice sugerin-du-ne noua, celor care asistam la aceste transformari, ca n-ar fi exclus ca prefixul "para" sa reflecte nu doar posibila inexistenta a unora dintre procesele si fenomenele luate in studiu de catre parapsihologie, ci si unele localizari (alaturi) ale cunostintelor noastre privind cauzele manifestarilor socotite "parapsihice". In general vorbind, parapsihologia este considerata — din capul locului, prin insasi denumirea care i s-a dat — o aberatie, un domeniu de cercetare-fantoma atita vreme cat in arsenalul ei in afara de o prea timida observatie si cateva rudimente de experiment nu prea se numara multe metode si tehnici. Poate ca nici nu-i nevoie de ele. pana una alta, sa consideram termenul de parapsihologic ea desemnind un domeniu al cautarilor.
Nu-i nici o rusine sa nu poti gasi, la un anumit moment, raspunsurile care se cuvin; totul este sa nu dai vina pe altii (nu eu, psihologia, nu stiu, ci eaparapsihologia nu stie) pentru ca tot nimic n-ai rezolvat. Sa vedem, pentru inceput, ce fapte de observatie ne pune la dispozitie aceea care este socotita (pe drept sau pe nedrept) o "para" — stiinta. Exista, nimeni nu neaga, si o pleiada — sau mai multe — de "para" cercetatori in materie, de la naivii cei mai influentabili pana la sarlatanii abili,. Dar din pricina lor noi n-avem voie sa ignoram posibilitatea existentei obiective a unui teritoriu inca prea putin cercetat. Iata cateva dintre faptele mai vechi oferite atentiei cercetatorilor de catre parapsihologic: chirurgul englez james baird a folosit, primul, termenul de hipnoza (in cartea intitulata neurohipnologia, publicata in anul 1843) pentru stari observate si apoi provocate de el, folosite in tratamentul bolnavilor sai. Termenul vine de la grecescul hipnos care inseamna "somn". Astazi noi stim ca lucrurile nu stau atat de simplu, ca hipnoza nu este, de fapt, un somn.
Asemanatoare somnului, starea de hipnoza este produsa artificial, prin asa-numitii "stimuli hipnogeni" si mai ales prin sugestie. Diferita de starea de veghe, se deosebeste, in acelasi timp, si de somn. In stare hipnotica, de pilda, pot avea loc activitati de perceptie, precum si actiuni propriu-zise sugerate de hipnotizator; ritmurile bioelectOrice inregistrate de electroencefalograf nu sunt cele specifice somnului. Se pot obtine de catre hipnotizator mai multe stadii de profunzime ale starii de hipnoza: de la o sugestibilitate ceva mai accentuata decat normalul pana la faza somnambulica. James baird a descris pe larg fenomenele hipnotice pe care le-a observat recomandind unele aplicatii ale sugestiei verbale (pe care a si folosit-o, De altfel, in practica chirurgicala). N-a explicat fenomenul, n-a precizat cauzele produc erii lui. Pentru simplul motiv ca n-a stiut cum sa explice,.
Dar l-a folosit cu incredere, pentru ca sugestia si hipnoza existau. Au urmat, dintre europeni, Jean charcot (la Paris) si bernheim (la nancy) — primul sustinand ca hipnoza este o stare patologica, iar cel de al doilea considerind-o un fenomen psihologic normal. Incep, asadar, disensiunile, apar primele explicatii care se bat cap in cap. Cele stirnesc curiozitatea oamenilor de stiinta. La sfarsitul secolului al хіх-lea si inceputul secolului al xx-lea un mare numar de cercetatori (biologi, psihologi, medici, pedagogi a cauta cu infrigurare raspuns la o serie de intrebari izvorite din bogatul material faptic adunat. Era uimitoare puterea pe care sugestia dovedea ca o are — atat in timpul starii de hipnoza cat si dupa aceea. Parea neasteptat faptul (constatat acum nu intamplator, ci in laboratoare de specialitate) ca prin intermediul sugestiei puteau fi influentate procesele superioare din creier, gandirea, afectivitatea, vointa.
Fascinante le-au aparut cercetatorilor experientele in care, sugerindu-se subiectilor umani reintoarcerea la o anumita varsta, relativ frageda, se putea constata cum un numar de adulti seriosi "re-deveniti" copii scriau si desenau absolut la fel ca in adevarata copilarie, conduita lor corespunzind, in general, varstei sugerate. Sub influenta sugestiei s-au putut produce chiar hemoragii sau arsuri veritabile (la contactul cu obiecte reci, pseudo-"in-candescente", "incinse" numai prin forta de convingere a hipnotizatorului). In ciuda repulsiei anterioare fata de substante socotite obisnuit ca necomestibile (nisip, creta, vata etc. Sub influenta sugestiei "subiectii" le consumau cu o placere evidenta. Din toate aceste fapte au aparut teorii explicative extrem de contradictorii; unii considerau hipnoza drept o stare de excitatie puternica a creierului, altii — drept una, la fel, de inhibitie; in timp ce o a treia categorie de teoreticieni se multumeau sa afirme ca ea ar fi superioara starii de veghe. Prin ce superioara? ramanea de vazut.
A avea atitea explicatii era practic echivalent cu a nu avea nici una. Scepticii nu intrevedeau vreo posibilitate de explicare stiintifica a hipnozei nici pentru viitorul apropiat.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977