Beneficiem, la nivelul pe care am reusit sa-l atingem, de constanta concentratiei ionilor de hidrogen, a apei, a glucozei, a calciului din singe tot asa cum beneficiem, intre anumite limite, fireste, de un puls regulat sau de un ritm respirator constant. Mai beneficiem si de seturi intregi de "stereotipuri dinamice11, adica de lanturi automatizate de actiuni reflexe, in multe dintre activitatile noastre. Cine se ocupa de toate acestea? Creierul, fireste,. Dar nu partea lui cea mai noua, ci creierul cel vechi din creierul pe care il avem. Scoarta cerebrala, in schimb, are in grija cunoasterea, intelegerea, analiza noutatilor "de ultima ora". Ar insemna daca n-ar exista niste alte zone raspunzatoare de mentinerea tuturor echilibrelor?
Creierul nostru n-ar avea linistea necesara sa se ocupe de ceva serios: tot timpul ar trebui sa "calmeze" exagerarile intr-un sens sau altul. Am observat cu totii, scrie joseph barcroft, undele care apar, la trecerea unui vapor, pe suprafata unui lac, am avut prilejul sa constatam regularitatea lor, sa admiram desenele ce iau nastere cand doua sisteme de unde ajung sa se intalneasca. Dar pentru ca undele sa se produca, lacul trebuie sa fie perfect calm. Ca cauta o dezvoltare intelectuala inalta intr-un mediu ale carui conditii nu sunt stabilizate, inseamna a cauta desenul undelor pe suprafata unui ocean dezlantuit. Undeva, la izvoarele imaginatiei noastre se afla, asadar, un sir de creiere lipsite de imaginatie. Fara ele, noi n-am putea realiza astazi ceea ce realizam. Uimitor este insa faptul ca vechile formatiuni anatomice nu trebuie sa le cautam numai in istoria speciilor de pana la noi si nici numai in peisajul animal divers din jurul lumii oamenilor: acest trecut al nostru se afla in noi insine.
Orice fiinta vie — spunea Jacques monod — este si o fosila. Ea poarta in sine, chiar pana in structura microscopica a proteinelor sale, urmele, daca nu stigmatele ascendentei sale. Acest lucru este valabil pentru om intr-o masura chiar mai mare decat pentru Orice alta speсіе animala datorita dualitatii fizice si "ideale", a evolutiei pe care a urmat-o". Pentru a ne convinge de adevarul unor atari afirmatii sa exemplificam cu o "fosila" clasica clin creier (despre apendice sau despre maselele de minte stim cu totii ca sunt atavisme, adica ramasite din vremuri stravechi, acum pe cale de disparitie): este vorba despre asa-numitul "al treilea ochi" sau "ochiul pineal". Neasteptata lui prezenta la om are darul sa convinga si pe cel mai greu de convins ca intre noi si restul lumii animale exista o legatura mult mai profunda decat aceea pe care o putem constata la prima vedere. Acest "ochi" plin de mistere ne poate servi drept ghid sau un fel de "inel de recunoastere": el ne leaga, ne uneste evolutiv cu inaintasii (mamifere, pasari, reptile, amfibieni, pesti). La vertebratele inferioare, cel de-al treilea ochi este un ochi propriu-zis: poseda cristalin, umoare vitroasa, un fel de retina, cu celule fotosensibile, ceva coroida si, bineinteles, un nerv.
Nu l-ati zarit niciodata? Luati usurel o broasca si pipaiti-i cu atentie crestetul. Il veti simti, cu siguranta, cum sta ascuns in piele. Sau luati o sopirla. Ea il pastreaza tot in crestet, sub solzila crocodili el este, desigur, mult mai mare. La om, "al treilea ochi" s-a retras in profunzimile creierului lasindu-se inconjurat, din ce in ce, de teritoriile luxuriante ale acestuia. S-a micsorat mult (cantareste 0,1—-0,2 g) si s-a transformat intr-o glanda (glanda pi-neala sau epifiza).
Este, totusi, o glanda ciudata, cu o structura microscopica mai putin obisnuita: plina de astrocite, celule de tesut nervos proprii emisferelor cerebrale, adica o glanda cu mult creier in ea. Ce vede el acolo, in strafundurile creierului? A pune problema in astfel de termeni, simplificatori, ambigui, inseamna a da friu liber tuturor fanteziilor, inclusiv celor mai departate de stiinta. S-o luam, mai bine, din aproape in aproape. La iguane, sopirlele cele mari din america de sud. Solzii care acopera al treilea ochi sunt transparenti, iar hatteria — sopirla din noua zeelanda despre care stim ca este ea insasi o "fosila vie" dainuind, relativ neschimbata, din acele timpuri indepartate, cand globul era intens populat de sopirle imense, supraponderale — nu are solzi cu care sa si-l acopere, acesta prezentind la exterior doar o pelicula subtire, transparenta. Hatteria vede cu el?
Oricum, el reactioneaza la lumina si reuseste sa distinga culorile. Ceea ce inseamna ceva. Paleontologii au gasit in craniul fiecarui saurian urias, descoperit de ei in straturile vechi ale pamantului, cite un orificiu misterios, o a treia orbita, ceva mai mica decat celelalte doua si situata mai sus. Asa sa fi fost — din punct de vedere anatomic — "moda" in vremurile acelea? Toate vietuitoarele sa fi avut trei ochi? Iar apoisolzii celorlalte "mode" sa fi acoperit, treptat, cel de-al treilea ochi al vertebratelor scotindu-l din uz? Sau a fost strict necesar?
Sa ne gin-dim. Atunci, demult, se iesea, in general, din apa — mediul acvatic fiind, se pare, leaganul lumii noastre vii. Ca fost, probabil, "mai practic" pentru Orice animal cat de cat evoluat sa-si apropie intai crestetul — dotat cu un autentic analizor vizual — de suprafata apei, pentru a preexamina lumea concreta din jur. intai trebuia vazut daca este prudent (pentru victime), daca este profitabil (pentru atacatori) sa-si paraseasca azilul acvatic. Cine nu avea un asemenea "ochi" — risca. Risca propria-i viata, precum si viata urmasilor care, daca apucau sa se nasca, erau si ei lipsiti de ochiul pineal. Fireste ca aveau sa supravietuiasca mai ales cei pe care primejdiile nu-i puteau lua prin surprindere.
Al treilea ochi" in evolutie a ramas, se pare, sensibil la lumina, la radiatiile solare, jucind un rol important in reglarea temperaturii corpului. El ajuta animalele poi-kiloterme (cele cu temperatura variabila, depinzind de temperatura mediului) sa perceapa, inainte de a fi prea tarziu, caldura excesiva sau frigul din jur, le anunta sa se ascunda, dupa imprejurari, la umbra racoroasa ori la cald.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977