Concertele de vioara ale lui Bach au fost scrise pentru orchestra de instrumente cu coarde cu adaosul unui clavecin sau unei orgi pentru intarirea armoniei. Ian si orchestra in re minor. El mai popular concert pentru pian si orchestra al lui Bach este, fara indoiala, cel in re minor. Nele parti din el au fost transcrise chiar de Bach pentru orga. Sub forma unei introduceri (in do minor) la cantata leh habe zuversicht. Ercetatorii creatiei lui Bach (spitta si schweitzcr) presupun ca acest concert ar fi fost initial conceput pentru vioara, dar o atare versiune a lucrarii n-a putut fi gasita. Atru redactari ale concertului pentru pian si orchestra in re minor, indicate in partitura originala aflata in biblioteca de stat din berlin, oglindesc interesul pe care marele compozitor l-a acordat acestei lucrari.
Concertul in re minor este alcatuit din 3 parti. Artile i si III se remarca prin rolul neobisnuit de extins al pianului solist, angajat intr-o continua si vie opozitie cu orchestra. In dialogul dintre orchestra si pian (tutti si solo), aceasta din urma isi cu- 16 cereste intiictatea, participind prin lungi episoade la dezvoltarea materialului tematic. Pisoadele au caracterul unor cadente solistice fiind discret acompaniate de orchestra. Orta materialului melodie, fantezia ritmica, bogatia de idei si sentimente a dezvoltarilor polifonice, amploarea armoniilor contribuie la situarea concertului in re minor printre capodoperele destinate de maestrul german clavecinului, alaturi de preludiile si fugile, de fantezia cromatica, de concertul Italian, si toccatele sale. Partea 1, allegro, in masura t alia breve, incepe cu o tema viguroasa, intonata cu energic de orchestra si pian (tulii). Solistul si orchestra expun la unison tema principala: dupa sase masuri, desprinzindu-se din orchestra, pianul so list introduce un motiv inaripat, in care rapide grupuri de trei-zceidoimi alterneaza cu saisprezecimile: in ampla sectiune dezvoltatoare, pianul solist aduce imagini contrastante ale unor meditatii lirice, de-a lungul unor episoade cu pronuntat caracter de cadente.
Partea i se incheie cu revenirea in sonoritati triumfale, la unison, a temei principale. Partea II, adagio, in masura 1 este una dintre cele mai expresive pagini ale literaturii clasice a pianului. Ca incepe cu un motiv Dureros, solemn, ce inainteaza din doua in doua note, legate intre ele, ureind cu un pas serios si apasat. Motivul este intonat de orchestra si pian. Melodia acestui unison a mai fost folosita de Bach intruna din cantatele sale*: ea strabate intreaga miscare, avand functia unui bas continuu. Un motiv acompaniator repetat cu insistenta, ce constituie fundalul sumbru, Dureros, al intregului adagio. Pianul solist suprapune peste acompaniamentul persistent un amplu recitativ melodie, care hranindn-se din celula sa generatoare, cuprinsa in primele doua masuri, tinde sa se largeasca si sa se imbogateasca parca la nesfirsit: cele doua idei (ex.
Numarul 3 si 4), zugravand imagini de o variata intensitate ale Durerii si fortei morale, se impletesc; cea dintai mcntinandu-se ca o surda amenintare in basul continuu al orchestrei, pentru ca pe suportul ei armonic sa se inalte rostirea emotionanta a pianului. Firsitul partii aduce pe prim-plan motivul solemn si Dureros al basului continuu. Partea III. Llegro. In masura ,, incepe cu tema principala, intonata cu avant de orchestra si pian. Ema, strabatuta de un ritm jucaus, are urmatoarea infatisare: allegro ea este tratata in imitatii de pian si orchestra, care-i sporesc astfel prin efecte armonice sfera continutului emotional. In partea modulatorie pianul isi afirma intiictatea, execu-tind ample episoade cu caracter de cadenta.
A de obicei, revenirea intr-un tatii sonor a temei principale incheie concertul. In mi major pentru pian si orchestra. concertul in mi major pentru pian si orchestra considerat de chweitzer ca unicul scris special pentru acest instrument este alcatuit din 3 parti. Aterialul tematic al primelor doua parti a fost folosit de Bach cu unele modificari — in cantata 69. Motionanta parte II a concertului in tempo di siciliano (masura de ’g ) figureaza ca arie principala pentru mezzo-soprana in cantata. Partea hi. Llegro, poate fi intalnita ca intermezzo simfonic in cantata numarul 49 unde precede duetul dintre bas si sopran pe cuvintele: "merg si caut cu rivna si dorinta".
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977