Cele de mai sus ne prezinta ratiunile care stau ia baza regulilor bine cunoscute de pictori: 1 Daca vrem sa obtinem un ton pur prin amestec, trebuie sa alegem paste de nuante cat mai invecinate cu putinta. Un galben verzui si un albastru verzui vor da un verde curat. Dimpotriva, un galben portocaliu si un albastru violaceu (ultramarin) vor tinde spre gri. Acest lucru ne ofera deci mijlocul care, generalizat, ne permite sa obtinem tonuri "rupte", deschise sau inchise, dupa opacitatea pastelor. Daca dorim sa exprimam — prin juxtapunere — un gri neutru, vom alege culori foarte departate una de alia (portocaliu si albastru, de exemplu). Comparand aceste practici cu esalonarea culorilor dupa lungimea lor de unda, constatam ca incolorul se naste din asocierea, intr-un anumit raport, a doua elemente luate de fiecare parte a spectrului: unul provine din zona undelor scurte pana la albastru (recunoastem culorile noastre ,,reci"), celalalt intre galben si limita spectrala rosie (ceea ce corespunde culorilor noastre "calde").
Astfel regasim vechiul principiu de a alterna tonurile calde cu cele reci si, totodata, justificarea cuplului portocaliu-albastru al lui cezanne. Cu toate acestea, puritatea unor anumite tonuri intermediare este greu de obtinut prin amestecare. Ca sa raspundem tuturor cazurilor, alegerea si realizarea materiala a celor trei baze (cian, galben, magenta) ramane o problema permanent deschisa pentru fabricant, tipograf sau artist. Nu exista raspuns fara oarecare restrictie. Pretioasa prin simplitatea ei, pentru invatamint, tricromia este departe de a fi destul de completa sau fidela ca sa redea toate culorile, tu practica curenta se adauga negru celor trei primare. S-ar putea concepe si alte cupluri, dar exista o exceptie pentru verde (mai exact, pentru verdele-galbui). El ocupa zona medie a spectrului, deci nu poate fi compensat printr-o singura culoare.
Ca sa-l echilibram, trebuie sa recurgem, in acelasi timp, la cele doua extremitati ale spectrului si sa combinam undele cele mai scurte cu cele mai lungi, sa utilizam adica purpuriul care este o culoare compusa prin aditionare. Aceasta inseamna ca, in lipsa purpuriului veritabil, ne trebuie nu numai rosul cu care ne multumim prea de multe ori, ci si violetul. Or, rosul si violetul nu trebuie sa se amestece — ceea ce, prin efect de substractie ar da un brun-negru — ci sa se juxtapuna. Vom intalni exemple bune ale acestei duble prezente in apropierea verdelui, in numeroase tablouri de bonnard. Acesta se foloseste, De altfel, asa cum au facut si unii pictori impresionisti, de p particularitate semnalata de vibertao: albul, strecurat in culori, le impinge spre extremitatile spectrului, componente ale purpuriului, astfel incat un portocaliu tinde spre rosu, iar un albastru spre violet. De aici provin tonurile in degradeu, mov, roze si liliachii in care se scalda ultimele sale opere. De altfel, toti artistii stiu cat de greu este sa echilibram acest faimos verde galbui si citi amatori, in fata unui peisaj de vacanta, au produs, ignorind cele de mai sus, asa-numita si nu mai putin faimoasa "mancare de spanac".
Nu le voi reprosa nimic. Ma simt si cu cu musca pe caciula, pentru ca dupa multi ani petrecuti efectuind mixturile cele mai diverse, nu le-am putut gasi pe cele care ar fi inzestrat paleta cu un violet sau cu un purpuriu stralucitor. Esec cu atat mai lamentabil cu cat multi ne indica solutia cea mai simpla: "nu avem decat sa frecam un rosu cu un albastru, un violet cu un rosu". Deceptia mea va explica poate reticenta pe care o am fata de frumoasele cercuri cromatice, cantate inca de goethe si in care in prea mare masura inclin sa vad doar imaginea unui sarpe care-si musca coada (comparatie la care se gandise si vibert). Daca, la cazarma, un ofiter isi aliniaza oamenii dupa inaltime, apoi apropie cele doua extremitati ale sirului astfel incat sa formeze un cerc, mai putem spune ca avem o gradatie continua? Dimpotriva, o sa apara un loc unde cel mai inalt va sta alaturi de cel mai marunt. S-a gandit oare cineva ca acest lucru se intampla daca infasuram sul imaginea unui spectru de culori?
Astfel se nasc o serie de idei false pentru elevi si de erori de care se lovesc cei care lucreaza, datorita faptului ca se trece fara discontinuitate aparenta de la cele lungi la cele scurte si, de asemenea, pentru ca se opereaza pe neasteptate cand prin substractie cand prin aditionare, cu alte cuvinte, se ofera pictorului ispita de a lucra cu amestecuri interzise. In ceea ce priveste amestecurile noastre, intru-cit nu poate exista puritate decat in cazul cand culorile asociate au lungimi de unda apropiate, sa retinem faptul ca in ciuda aparentelor de apropiere pe care le prezinta cercul cromatic, nu acesta este cazul culorilor rosu, pe de o parte, si violet sau albastru pe de alta parte. Violetul corespunde celei mai scurte lungimi de unda pe care ochiul nostru o poate percepe. Daca el lipseste, il putem obtine ca intermediar, pornind de ia o pasta albastra, prin amestec cu o pasta "ultravioleta". Din pacate, Intrucat suntem orbi fata de aceasta din urma "culoare", ea ne-ar aparea neagra. Albina, sensibila pe cat se pare la ultraviolete, vede, fara indoiala, un violet stralucitor in asocierile de culori pe care le prezinta florile si care noua ne apar ca un albastru intunecat. cat despre amestecarea rosului cu albastrul, aceasta inseamna eliminarea aproape a tuturor elementelor spectrului, nepastrindu-se decat un mic exces de violet apt sa ramana in anumiti pigmenti albastri, dupa aceasta neutralizare.
De aici provine, atat prin suprapunere, cat si prin amestecare, imposibilitatea de a scapa de tonurile murdare, adevarate brunuri, destul de mediocru violacee. Purpuriul, rezultat al aditionarii a doua componente extreme ale luminii, nu exista in spectru, unde fiecare element corespunde unei unice lunginii de unda (el se poate forma la intllnirea dintre doua spectre, violetul unuia incalcind rosul din celalalt. Este ceea ce putem vedea la jonctiunea unui curcubeu dublu). Ca si violetul, curcubeul nu se poate obtine pe paleta prin amestecarea pastelor (efect substractiv si culorile prea indepartate una de alta). Nuanta va fi data de un singur pigment. El va avea de absorbit toata partea medie a spectrului, dar respectand in egala masura doua radiatii profund diferite. Teoretic, nimic nu se opune existentei unor astfel de produse.
Ele sunt, tot usi, supuse unor imperative greu de impacat, la care trebuie sa adaugam stabilitatea la lumina аз. Ca sa revenim la cercurile cromatice, se stie ca chevreul nu tinea cont de faptul ca benzile corespunzatoare diferitelor culori se el aleaza intr-un mod foarte inegal in spectru. In realitate, rosul este foarte intins, in timp ce galbenul, de exemplu, ocupa o portiune foarte mica. Dupa cum se vede daca examinam figura ce reprezinta spectrul, exista aproape de. Sase ori mai multe lungimi de unda care dau senzatia de rosu, decat cele care corespund galbenului. Cu toate acestea, chevreul isi decupase cercul in sectoare regulate. Rezulta astfel un decalaj care nu permitea complementarelor sa se situeze in puncte opuse la cele doua extremitati ale unui diametru, asa cum cerea principiul procedeului.
Defectul era usor de remediat. Acest lucru l-a facut rood a carui realizare o reproducem. Dupa el, unii eoloristi ingeniosi, gandindu-se mai ales la invatamint, au mai perfectionat cercul cromatic, avand grija sa semnaleze, cel putin printr-un context, anomalia de a apropia rosul de violet.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980