Cele doua concerte pentru pian si orchestra se numara printre ultimele creatii ale lui ravel. Esi scrise in aceeasi perioada (1930—1931) cele doua lucrari difera fundamental. In timp ce primul (in sol major) adopta in general formele traditionale, statornicite de maestrii clasici, in domeniul concertului instrumental, al doilea (in re major) se prezinta intr-o forma cu totul neobisnuita, ce ar putea fi asemuita mai curand cu o fantezie libera, fapt care se explica in parte si prin structura "sui gene-ris" a lucrarii, compusa pentru mana stinga singura, in urma unei comenzi primite de la pianistul vienez paul wittgenstein, care si-a pierdut bratul drept in timpul primului razboi mondial. Eosebirea insa nu se limiteaza numai la probleme de forma si tehnica componistica. In contrast cu imaginile luminoase ce caracterizeaza concertul in sol major, concertul pentru mana stinga aduce pe alocuri o atmosfera apasatoare, in care alterneaza accente de un profund tragism cu izbucnirile violente ale unui umor sec si amar. Impresionanta prin forta expresiva a tematicii sale, cat si prin maiestria neintrecuta a realizarii tehnice a acestei partituri, unice in felul ci, lucrarea pare a reflecta depresiunea sufleteasca a compozitorului care simtea de pe atunci semnele unei boli necrutatoare ce avea sa puna capat in curand stralucitei sale activitati creatoare. concertul pentru mana stinga este alcatuit din doua miscari amplu dezvoltate care se executa fara intrerupere.
Partea j incepe cu o introducere orchestrala in care sunt expuse — >pe rand — cele doua idei ale miscarii. E fondul unor arpegii lente ale coardelor grave, ce rasuna ca un vuiet surd din departari, se contureaza, incet si greoi, tema principala intonata de glasul aspru si posomorit al contra fa gotului. Ar abia schitata, tema se pierde in registrul grav al orchestrei si in locul ei se inalta o melodie noua, amintind prin sobrietatea liniei de vechea chitare gregoriana. Ento. Intre timp, vuietul produs de arpegiile coardelor acompaniatoare creste, iar tema principala revine si se dezvolta, ureind in salturi nervoase spre regiuni din ce in ce mai inalte, unde se imbina cu Melodia gregoriana. Junsa la un punct culminant al desfasurarii sonore, orchestra tace subit, cedind locul instrumentului solist care-si face intrarea cu o cadenta, din care se va desprinde apoi ideea melodica principala, reexpusa de pian in acorduri viguroase. Dupa o dramatica dezvoltare, strabatuta parca de strigate de Durere si revolta, tema este preluata iarasi de orchestra, care duce incetisor spre un scurt episod liric, bazat pe o melodie visatoare.
Ar aceasta se stinge curand si tema principala reapare, mai intai calma, apoi din ce in ce mai agitata, fornaind o punte catre partea II a concertului. Datorita unor efecte ritmice si sonore specifice jazz-ului. Folosite in desfasurarea acestei miscari, unii comentatori tind sa atribuie, acestei piese un caracter de dans modern. Ara a nega prezenta acestor elemente ritmice si mai cu seama a unui anumit colorit orchestral apropiat de muzica de jazz, marele pianist francez alfrcd cortol, unul din cei mai intimi prieteni si colaboratori ai lui ravel, precizeaza ca partea II a concertului reprezinta in realitate un scherzo. Partea II porneste brusc, cu enuntarea unui ritm de mars sacadat si grabit, care va domina intreaga miscare pana la obsesie. E un parcurs de peste treizeci de masuri, orchestra repeta aceeasi formula ritmica, deasupra careia auzim din cand in cand un scurt motiv ce rasuna ca un hohot de ris sarcastic. Dupa aceasta indelungata pregatire ritmica apare in sfarsit tema principala, care, repetata in multiple variante, constituie ideea melodica centralii a acestui scherzo.
Atre mijlocul miscarii intervine un episod de tranzitie cu caracter de dans, urmat de o melodie, intonata de suflatorii de lemn, ale carei inflexiuni orientale contrasteaza puternic cu motivul ritmic de baza се-si continua cursa frenetica fara incetare. In cele din urma, tema principala (4) se asociaza la randul ei cu Melodia precedenta, prilejuind o magistrala impletire contrapunclica a celor mai eterogene clemente ritmice si melodice. Ca capatul acestui tablou muzical plin de fantezie, orchestra evoca inca o data tema principala a primei miscari (1), prezentata intr-o miscare larga, maiestuoasa, dupa care solistul executa o cadenta stralucitoare, reprczentind o sunteza a imaginilor dramatice din partea intii. Junsa la punctul culminant al dezvoltarii sale, cadenta se intrerupe brusc si motivul ritmic al scfterso-ului rasuna pentru ultima oara, ca un epilog glumet, incheind concertul cu o fraza scurta ce se termina intr-un glissando abrupt, ca o intrebare ramasa fara raspuns.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977