concertul in la minor pentru violoncel si orchestra, opera 129. Esi a fost scris in ultimii ani ai vietii lui schumann, cand, datorita bolii grave care-i macina organismul, fortele creatoare ale compozitorului incepusera sa slabeasca, concertul pentru violoncel si orchestra se inscrie printre cele mai valoroase creatii ale genului. Dversar declarat al oricarui efect de virtuozitate, al stralucirii pur exterioare si al oricarei concesii fata de conventionalismul si gustul superficial al publicului burghez din epoca sa, compozitorul a creat in aceasta lucrare, ca si in admirabilul sau concert pentru pian, un model de sobrietate si de puritate a exprimarii artistice. concertul este alcatuit din trei parti distincte care, insa, se canta fara intrerupere, ele fiind legate intre ele printr-un fel de recitativ al instrumentului solist. Partea i incepe cu trei acorduri lungi intonate de instrumentele de suflat, din care se desprinde tema principala, a carei melodie avantata si agitata este 'intrerupta de accente declamatorii ce imprima miscarii un caracter dramatic. Dupa un scurt pasaj orchestral, de asemenea foarte agitat, solistul intoneaza tema a doua, un cantec elegiac de o mare expresivitate poetica. In cursul dezvoltarii, cele doua teme se infrunta intr-o miscare din ce in ce mai animata, crcind o atmosfera de continua frainintarc si neliniste sufleteasca.
In partea II, violoncelul aduce o melodie visatoare, strabatuta parca de un dor nesfirsit. Ragmente din tema principala apar mereu ca un ecou in orchestra, sugerind un dialog. Ar linistea acestui episod visator se intrerupe brusc, lenta principala a primei miscari apare din nou in orchestra. Ioloncelul raspunde sacadat si reia Melodia din partea II expriinind parca regretul de a fi fost smuls din linistea contemplativii. urmeaza un recitativ dramatic, ce duce fara oprire spre partea III. Finalul concertului se bazeaza pe o singura tema puternic ritmata. Expusa de instrumentul solist intr-un viu dialog cu orchestra.
Relucrata in forme variate, tema isi schimba uneori infatisarea dar isi pastreaza pana la sfarsit caracterul impetuos si agitat. Dupa o scurta cadenta, lucrarea se incheie in accente pline de vioiciune.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977