Nascut in 1743 la lucea (italia) intr-o familie saraca, luigi bocclierini (1743 — 1805) s-a bucurat din frageda copilarie de indrumarile muzicale ale tatalui sau, cantaret si contrabasist al capelei orasului, cu care a invatat violoncelul, instisindu-si totodata elementele teoretice de baza ale muzicii. El si-a continuat studiile la seminarul din lucea, apoi la roma, unde s-a familiarizat cu lucrarile marilor compozitori inaintasi, indeosebi ale lui palestrina si corelli. Occlierini a activat un timp ca violoncelist in capela teatrului din lucea, dar virtuozitatea sa l-a determinat sa se consacre carierei de concertist, facand numeroase turnee in Italia, franta, spania. Ermania, unde a repurtat succese rasunatoare. Le s-au datorat nu numai artei sale instrumentale, ci si compozitiilor, care an inceput sa fie cunoscute si eintate in cercuri din ce in ce mai largi. Occlierini si-a desfasurat activitatea timp de mai multi ani in slujba regilor prusiei si spaniei, in calitate de "compozitor al curtii din berlin" si apoi "capelmaistru al curtii din madrid". Cu toate numeroasele greutati de care s-a izbit in cursul vietii sale, legate de situatia de subaltern al unor curti regale cat si de peregrinarile istovitoare din timpul turneelor, bocche-rini a dat la iveala o opera muzicala extraordinar de bogata ce numara aproape 400 de lucrari de diferite genuri.
Referinta lui bocclierini a mers mai ales catre muzica destinata ansamblurilor instrumentale de camera, in care s-a distins ca un reprezentant de seama al stilului instrumental Italian. Muzica sa se caracterizeaza printr-o inspiratie melodica bogata, de o cantabilitate larga, cu armonii simple si clare, avand in ansamblul ei trasaturi viguroase si luminoase. Ipsite in general de un continut dramatic, compozitiile lui bocclierini degaja un profund optimism, care-si gaseste adesea expresia in pagini de un lirism delicat. In si bemol major pentru violoncel si orchestra de bocclierini ocupa un loc de frunte in literatura nu prea bogata a violoncelului. El se distinge printr-un remarcabil echilibru al formei si o cunoastere adanca a stilului instrumental solistic, cristalizat in concertele pentru un singur instrument al marilor predecesori si contemporani ai lui bocche-rini (bach, vivatdi, haydn, Mozart). Lucrarea este alcatuita din cele trei parti traditionale ale concertelor instrumentale clasice, adica doua miscari vioaie, ce incadreaza o parte lenta. Partea i — allegro moderato — incepe cu o scurta introducere orchestrala, in care ansamblul expune tema principala a miscarii: plina de energie, avant tineresc si eleganta, aceasta melodie este preluata de violoncelul solo, care II da o ampla dezvoltare in stilul inflorat, sipecific epocii rococo.
In partea mediana a acestei parti, instrumentul solist prezinta o idee muzicala noua, de un caracter contemplativ, vioara solo care aduce о nota contrastanta in atmosfera vioaie a miscarii. Cele doua melodii revin apoi alternativ in repetate randuri, con-topindu-se in cele din urma intr-o cadenta stralucita a violoncelului, dupa care orchestra incheie partea intai cu o scurta reamintire a temei principale. Partea II — adagio — reprezinta un scurt intermezzo romantic, bazat pe o melodie deosebit de cantabila, de un caracter visator si poetic. Ca si in partea intii, fraza melodica este invaluita intr-un vesmint de figuri ornamentale de o mare finete. Finalul — allegro — in forma de rondo, aduce prin melodie si ritm ecouri de dansuri populare italiene stravechi. Ca desfasurarea plina de voiosie a rom o-ului, distingem chiar de la inceput, tema principala: rondo. Melodie sprintena si vesela, care strabate de-a lungul intregii miscari.
N desen melodic secundar, dar plin de expresivitate calda, duce apoi spre tema a doua, care impreuna cu motivul precedent indeplineste rolul traditionalului cuplet. Cadenta de virtuozitate imbina pentru ultima oara elementele tematice incheind concertul intr-o atmosfera sarbatoreasca strabatuta de un optimism luminos.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977