Figura proeminenta a muzicii ruse din a doua jumatate a veacului xix, ceaikovski (1840 — 1893) este autorul a 6 simfonii, al unei mari simfonii programatice, manfred — inspirata de creatia poetica a lui byron — a numeroase opere, intre care evgheni oneghin si dania de pica, a catorva balete, suite orchestrale, piese simfonice, muzica de camera si a numeroase piese vocale si instrumentale. Rmind exemplul lui glinka, intemeietorul scolii nationale ruse si inilitind pe acelasi front al artei realiste si democrate pe care se angajasera compozitorii din asa-numitul grup al. Celor cinci", ceaikovski s-a inspirat din viata si cintccele poporului. Si-a orientat creatia catre reflectarea, intr-un limbaj accesibil, a aspectelor esentiale ale realitatilor din vremea cand compatriotii sai, crunt apasati de regimul tarist, nadajduiau intr-un viitor mai bun, ce avea sa-si gaseasca implinirea prin victoria marii revolutii socialiste din octombrie. Eaikovski a scris un numar apreciabil de lucrari concer-tistice. Unele pentru pian si orchestra: binecunoscutul concert in si bemol numarul 1 Opera 23 (1875), concertul numarul 2 in sol minor, opera II (1880).
Oncertul-fantezie opera 56 (1881), concertul numarul 3 in mi bemol minor, opera 75 (1893), andanle-einale, opera 79 (1893) — orchestratia acestei lucrari a fost realizata de ta-neev — altele pentru vioara si orchestra: serena-da-melancolica. Opera 26 (1875), vals-scherzo, opera 34 (1877) si mult pretuitul concert pentru vioara in re major, opera 35 (1878). In sfarsit, lucrari pentru violoncel si orchestra: cunoscutele i ariatiuni pe o tema rococo, opera 33 (1876), apoi pezzo capriccio. Opera 62 (1887). Andante cantabile si nocturna. Printre cele enumerate, se executa in mod frecvent concertul numarul i pentru pian, concertul de vioara si variafiunile. Pe o tema rococo, care sunt, fireste, lucrarile cele mai valoroase.
Le se disting prin adancimea si diversitatea continutului emotional. Prin bogatia tematicii — amintind uneori direct de folclor. Prin amploarea tratarii simfonice unite cu stralucirea partii solistice. In concertele marelui compozitor rus, ca si in acelea ale celorlalti maestri ai muzicii universale, elementul virtuoz nu constituie principiul exclusiv, dominant, ci este totdeauna subordonat expresivitatii, frumusetii si logicii dezvoltarii ideilor muzicale. In si bemol minor pentru pian si orchestra, opera 23. Fost scris in anul 1875, vreme in care compozitorul locuia la Moscova. Partea i se deschide cu o introducere — allegro non troppo este rnolto maestoso.
Emnalele celor 4 corni si acordurile intregii orchestre pregatesc intrarea instrumentului solist, ale carui sonoritati puternice creeaza o atmosfera sarbatoreasca. In acelasi timp cu acordurile pianului, se aude la viorile prime si la violoncel, o tema solemna, cantabila: caracterul maret al acestei teme — care se canta de trei ori — da partii introductive a concertului semnificatia unui imn patruns de sentimente luminoase, de un optimism robust. urmeaza o scurta cadenta a solistului. Printre pasajele sclipitoare ce se intind aproape pe toata claviatura, se aude motivul puternic pe care-l expusesera la inceput cornii. Poi Melodia solemna rasuna la orchestra mai amplu decat inainte, in timp ce pianul, cu o forta sporita, ataca un sir de acorduri ascendente. Introducerea concertului este separata de partea i pro-priu-zisa prin citcva acorduri linistite ale suflatorilor, urmate de o pauza prelungita. Bia de aici incepe de fapt prima parte, scrisa in miscarea allegro con spirito si bazata pe doua teme.
Rima dintre acestea a fost conceputa de ceaikovski sub impresia unor cantece populare auzite de el de la niste cersetori orbi in ucraina, la kamenka. Pastrand contururile inlonative caracteristice acestor cantece, compozitorul a atribuit temei un caracter nou. Ca nu este tinguitoare si trista, asa cum sunt cin-lecele din care-si trage obirsia, ci impetuoasa. Dupa o serie de episoade bazate pe fractionarea primei melodii care prilejuieste un dialog intre pian si orchestra, apare o scurta cadenta a instrumentului solist. Ste expusa apoi tema II a primei parti, alcatuita din- doua fragmente melodice. Nul, senin si cantabil, este anuntat de clarinet: dezvoltarea acestor melodii de baza, care se recunosc usor in desfasurarea primei parti a concertului, es"e de o mare bogatie artistica: ea sugereaza ascultatorului o diversitate de stari sufletesti. Onstructia este clara si unitara, pastrind mereu un perfect echilibru intre partea solistica si orchestra, in cadrul unei tesaturi simfonice ample.
Cu mult inainte de sfarsit, intervine o ampla cadenta in care solistul isi poate afirma din plin posibilitatile sale tehnice. E aude apoi a doua sectiune a temei secundare, care ne conduce spre incheiere; sonoritajile cresc treptat si prima miscare se termina cu cateva acorduri puternice. Partea II, andantino semplice, este cu mult mai redusa ca proportii decat prima. Ca inceput, auzim la flaut o melodie visatoare, duioasa, ca un cantec pastoresc: sectiunea centrala se desfasoara dupa o cadenta a pianului, intr-o miscare mai animata. Leganta si gratia de vals a melodici apare, in cadrul pastoral care caracterizeaza partea 11, ca amintirea unor frumoase clipe de dragoste. Totul se potoleste apoi din nou si revine, de asta data la pian, Melodia pe care o auzim la inceputul miscarii. Lenta principala a finalului este — ca si cea din prima miscare — de provenienta populara ucraineana.
A este expusa cu multa vigoare de catre pian: acest cantec ucrainean imprima intregului final un caracter luminos. Eaikovski isi arata aici inca o data maiestria cu care stie sa zugraveasca prin mijloace sonore veselia si bucuria poporului, umorul lui sanatos. In desfasurarea finalului putem remarca cu usurinta si o melodie contrastanta, prin caracterul ei mai potolit: ea va rasuna ca un imn cat prin plinatatea ei emotionala de finalul intruneste calitatile tistic ccaikovskian, caracterizat monumentalitatii cadrului sonor care merge pana la exuberanta re sfarsitul concertului amintind introducerea lucrarii. Tilul se rezuma la imbinarea armonioasa a cu lirismul gingas, cu veselia frenetica.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977