Originar din Munchen, (bavaria), fiu al unui muzicant de profesie, Richard strauss (1864 — 1949) da primele semne ale capacitatii creatoare la varsta de 6 ani, cand compune miniaturi pentru pian si lieduri. Rimele sale lucrari de proportii mai mari, concepute in formele muzicii de camera si simfonice, atrag asupra sa atentia unui mare muzician, pianistul si dirijorul hans von biilow, prieten cu Wagner si liszt, care-i inscrie primele lucrari in repertoriul sau de concerte. Creatia lui Richard strauss oglindeste in prima ei faza o treptata luare in stapanire a formelor clasice. E temeiul cunoasterii acestora, compozitorul a ajuns la un stil personal si la o conceptie estetica proprie. Printre primele creatii ale lui strauss, gasim doua simfonii, un (cvartet de coarde, piese de camera sau in stil concertant, concertele pentru corn si hurlesca pentru pian, care reflecta o viguroasa gandire muzicala, o remarcabila capacitate de a asimila experienta si mostenirea artistica a trecutului. Aca de la clasicii scolii vieneze strauss a desprins maiestria si claritatea eleganta a formei, de la romanticul liszt el a preluat "poemul simfonic", conceput ca sunteza intre doua arte, literatura si muzica, cu deosebirea ca poemul simfonic straussian este cladit in cadrul normelor formale clasice. Proape toate poemele sale simfonice au la baza un text literar sau imaginea unui personaj din marea literatura universala, culta sau populara, cum rezulta din simpla lor enumerare.
I eulenspiegel, don quichotte, don juan, macbeth. concertul numarul 1 in mi bemol major pentru corn si orchestra, opera II. Iul lui Franz strauss, unul din cei mai straluciti cornisti ai timpului sau, Richard strauss a manifestat in tot limpid vietii o deosebita preferinta pentru timbrul cald si catifelat al cornului, instrument caruia i-a rezervat un rol important in toale lucrarile sale. Aceasta preferinta explica desigur si faptul ca, printre putinele concerte instrumentale ale maestrului, figureaza si doua lucrari de acest gen pentru corn scris in 1883, cand strauss avea numai 19 ani, concertul numarul i pentru corn si orchestra dovedeste, pe langa o adanca cunoastere a posibilitatilor tehnice ale instrumentului solist, o uimitoare maturitate de conceptie precum si o desavirsita stapi-nire a mestesugului componistic. Ar independent de aceste insusiri de ordin tehnic, concertul cucereste auditoriul inainte de toate, prin melodica sa, plina de seva si avant romantic, invesmantata intr-o armonie si o orchestratie subtil colorata si delicata. concertul este alcatuit din trei parti — allegro, andante. Allegro — care se executa fara intrerupere.
Doptind forma ciclica. Inaugurata prin poemele simfonice si concertele de pian ale lui liszt, strauss construieste intregul concert din cateva idei muzicale organic inrudite intre ele si in cea mai Marc parte nascute dintr-un scurt motiv care, asemenea unui niotto, apare chiar in fruntea primei miscari, determinind caracterul eroic al lucrarii. Ca un raspuns la chemarea cornului solist, orchestra preia si dezvolta motivul initial, schitind un fel de de preludiu, dupa care cornul intoneaza o melodie larga si cantabila, care, desi mai linistita, pastreaza caracterul barbatesc si decis al motivului introductiv. Ca capatul acestui episod, orchestra readuce tema introductiva pregatind printr-un scurt interludiu aparitia unei idei noi. Ste interesant de remarcat ca acest motiv va interveni mereu in chip de preludiu sau interludiu, servind ca punte intre diferitele episoade ale celor trei miscari. Alma la inceput, ca si cea precedenta, aceasta melodie devine din ce in ce mai agitata (datorita acompaniamentului sincopat), fiind intrerupta in cele din urma prin interventia brusca a motivului introductiv, prezentat intr-o versiune noua si sub infatisarea unui viu dialog intre instrumentul solist si orchestra. Asata apoi in seama orchestrei, tema isi recapata treptat conturul initial, dar intre timp, miscarea se incetineste.
Inia melodica se fragmenteaza. In cele din urma nu se mai percepe deci! Ritmul, ansamblul Trecand pe nesimtite la partea II. Aceasta miscare —- andante. Este conceputa in forma de lied, bazat pe doua teme. I’e fondul unui acompaniament delicat, construit din elementele ritmice ale temei introductive, solistul isi face intrarea intr-un pianissiino abia soptit, intonind o melodie suava si plina de nostalgie, asemenea unui cinlec de dragoste. Partea mediana a miscarii aduce izbucnirea furtunoasa a unui sentiment pasionat, intruchipat printr-o dramatica varianta a temei cornului sublimata de freamatul agitat al orhestrei.
Fraza scurta dar foarte expresiva a violoncclclelor pregateste apoi revenirea cantecului de la inceput, care se va desfasura in aceeasi atmosfera calma si visatoare, intrerupta doar pentru o clipa de un accent dramatic, ce rasuna ca un strigat Dureros, dupa care Melodia se stinge. Ara oprire, orchestra ataca clin nou motivul motto-ului de la inceputul concertului, din care se va desprinde dupa cateva masuri tema principala a finalului. Cris in forma clasica de rondo, finalul se bazeaza pe patru teme, din care prima indeplineste functia de refren, altcrnlnd cu celelalte trei, asa-numitele cuplete. Printena si plina de verva, tema refrenului nu este altceva decat o ingenioasa dezvoltare a motivului initial (motto). In contrast cu alura dinamica a refrenului, cele trei cuplete, expuse pe rand de instrumentul solist, au un caracter mai linistit, desfasurindu-se intr-un ritm usor leganat, apropiat de ritmul valsului vienez. Dupa reluarea aproape identica a acestui ciclu de teme, instrumentul solist intoneaza un fel de recitativ, marciiid trecerea ia coda finalului. Ici solistul aduce o ultima varianta a temei motto care, printr-o continua accelerare a miscarii, incheie concertul intr-o atmosfera plina de voiosie si stralucire.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977