concertul in re minor, opera 15. concertul numarul 1 in re minor pentru pian si orchestra, opera 15 a fost compus intre anii 1854 si 1857. in aceasta lucrare Brahms a dezvoltat inovatiile aduse de Beethoven in domeniul tratarii partidei solistice din concertele sale de pian. In timp ce in concertele preclasice instrumentul solist nu capatase inca o individualitate bine conturata, fiind tratat ca un element de ansamblu, Beethoven, urmand linia de dezvoltare care se profileaza in concertele de pian ale lui Mozart, ridica rolul instrumentului solist, fata de orchestra, la o treapta superioara. Individualitatea acestuia se manifesta uneori in concertele lui Beethoven cu atita pregnanta incat pianul si orchestra par doua personaje de sine statatoare. Ucand mai departe conceptia cu adevarat simfonica pe care o imprimase Beethoven concertelor sale de pian, Brahms aceentueaza la maximum inchegarea armonioasa, unitatea indisolubila a orchestrei cu partida solistica. Partea i, maestoso, incepe cu o introducere orchestrala, l’e fondul unei pedale prelungite (pe re) izbucneste furtunos tema incordata, plina de accente aspre, creind o atmosfera apasatoare: ea exprima starea sufleteasca framantata si Durerea resimtita de compozitor la vestea tragicului sfarsit al marelui sau prieten si proteguitor Robert schumann.
E altfel intreaga lucrare a fost scrisa sub impresia acestui Dureros eveniment. Tema calma, visatoare, ce urmeaza oglindeste parca nadejdea in regasirea echilibrului sufletesc zdruncinat. Revenirea primei teme pregateste apoi intrarea instrumentului solist, care, pe langa dezvoltarea materialului tematic expus in introducere de orchestra, aduce doua idei noi. Rima, o melodie duioasa si invaluitoare alterneaza in desfasurarea miscarii cu o tema patetica, care in dezvoltarea ei devine din ce in ce mai pasionata. In aceasta tema se desprinde un motiv, asemenea unui semnal de lupta. Cesta va strabate tesatura melodica, aparand fie in partida pianului, fie in orchestra (la corn), ca o chemare insist enta. Catre sfarsitul primei parti atmosfera de lupta si framin-tare ajunge la un punct culminant, accente de un intens dramatism evoca parca o Durere sfasietoare.
Ar vointa omului invinge, nadejdea renaste si o data cu ea dorul de viata. Tema initiala a pianului, transfigurata si plina de energie, incheie miscarea intr-un iures viguros. Partea II, adagio, cu un caracter descriptiv la inceput, evoca imaginea unui peisaj nocturn, luminat de razele argintii ale lunii. In pacea si linistea adanca a noptii, sugerata de mersul domol al primei teme expusa de coardele in surdina, apare Melodia pianului, ce aminteste de atmosfera coralurilor de Bach un dialog poetic, in care pianul si orchestra isi vorbesc parca in soapta, pregateste o noua idee muzicala, care prin ritmul ci agitat (acompaniament de sincope) tradeaza o stare de neliniste. Ca tin raspuns si parca o incercare de mingiiere apare o melodie gingasa intonata de glasul cald al clarinetelor, invaluit de arpegiile delicate ale pianului. Catre sfarsitul acestei minunate pagini, pianul aduce o scurta cadenta, exprimind o meditatie adanca, dupa care orchestra evoca pentru ultima oara tabloul naturii scufundate in linistea noptii. In contrast cu dramatismul primei miscari si atmosfera contemplativa adagio-ului, partea III, scrisa in forma de rondo, exprima un optimism viguros.
Tema principala (refrenul), cu un caracter pasionat, se desfasoara intr-un ritm insufletit, marcat de accente pline de forta. Melodia a doua aduce un moment de acalmie, dar elanul tineresc al temei principale, subliniat de tendinta ei ascendenta, isi afirma din nou dominatia. In partea mediana a rotu o-ului auzim apoi o noua idee muzicala expusa mai intai de grupul viorilor si larg dezvoltata in stil fugato. In ultima sectiune a miscarii, cele doua teme principale revin intr-o forma amplificata, dupa care o cadenta quasi fantasia a pianului pregateste traditionala coda, bazata pe o prelucrare deosebit de ingenioasa si interesanta a refrenului. Intonata la inceput de orchestra, intr-un tempo potolit (meno inosso), tema se desfasoara intr-o miscare din ce in ce mai rapida, prilejuind un dialog insufletit intre instrumentul solist si ansamblul orchestral, lucrarea incheindu-se intr-o atmosfera luminoasa, plina de maretie.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977