Concertul in fa minor, opera 21, scris in 1829 a fost executat de autor in prima auditie la 17 martie 1830. In privinta caraote-rului concertant, adica a raportului dintre rolul pianului si acela al orchestrei, concertul in fa minor este mai matur, mai echilibrat decat cel in mi minor. Fera trairilor si imaginilor muzicale izvoraste insa in ambele concerte din aceeasi pasionata iubire de patrie si de aceea ele abunda in melodii si ritmuri specifice folclorului national polon. Partea i, maestoso, incepe cu o ampla expunere tematica a orchestrei in care maretia si patetismul se impletesc cu lirismul duios si visator. Tema principala a partii i, de un nobil suflu romantic, rasuna in nuanta piano, o data cu primele masuri ale expunerii orchestrale, pentru a-si spori treptat forta sonora. Aceasta melodie ingandurata, patrunsa de o energie stapi-uita, si indeosebi motivul cuprins in prima ei masura va imprima, prin ritmul sau punctat, accentele unei suferinte indurate cu barbatie, intregului discurs muzical. Punte a orchestrei, bazata pe un motiv ritmico-melodic, ce va reveni amplu in sectiunea mediana a dezvoltarii, asigura trecerea spre tema secundara.
Lirismul acestei noi melodii este subliniat de timbrul nostalgic al Oboiului acompaniat de fagot. Ideea secundara potoleste suvoiul patetic al chitului orchestral conducand expozitia tematica spre o incheiere linistita, intr-o sonoritate estompata. Bia acum, pianul solist iese din tacerea sa si se angajeaza plin de energie in actiunea muzicala, intonand cu forta, la unison, un motiv descendent. Apoi, ureind din registrul inferior, el reia cu caldura tema principala, legind-o prin pasaje de stralucire virtuoza de noi motive melodice. In clipa angajarii pianului solist in actiunea muzicala, orchestra se retrage pe planul acompaniamentului, sustinand, cu armonii expresive si cu contrapunctari bazate pe temele principale, desfasurarea stralucitoare a partidei solistice. Indeosebi in dezvoltare, orchestra sustine sclipitoarea desfasurare de jerbe sonore a pianului, cu fragmente ale temelor principale.
Prin desele modulatii si prin schimbarea coloritului armonic dezvoltarea prezinta o continua schimbare de atmosfera, sugerand parca o lupta pentru infringerea melancolici si tristetii si pentru afirmarea luminoasa a increderii in viata. Epriza, reluarea ideilor de baza, readuce tema principala la pian, urmata de melodiile si motivele ce o insoteau. In chip firesc tema secundara revine si ea cu intreg lirismul ei, men-tinandu-se pana la sfarsitul primei parti, cand orchestra intoneaza din nou Melodia principala. Partea 11, larghetto, in masura j, este o realizare de culme in intreaga literatura a romantismului muzical. Intr-o sonoritate soptita, orchestra rosteste o fraza de 5 masuri, care ne introduce in lumea de duiosie si delicata visare a marturisirilor emotionante ale pianului solist. Apoi, dupa un arpegiu ce urca din registrul grav, pianul intoneaza pe acompaniamentul leganator ai maini i stingi o delicata si larga cantilena patrunsa parca de accentele unei marturisiri de iubire: la 3 octombrie, 1829, in timp ce lucra la concertul in fa minor, chopin II scrie unui prieten, folosind limbajul epocii sale ca si-a intalnit "idealul11 vietii, in persoana unei tinere cin-larete poloneze. Inarul compozitor nu schimbase nici macar o singura vorba cu "idealul sau11 dar dupa propriile sale cuvinte, partea lenta a concertului in fa minor este patrunsa de sen fi montele inspirate de imaginea fiintei iubi le.
Melodia visatoare a pianului este acompaniata de armonia suava a orchestrei. Rpegii delicate si triluri cristaline impodobesc cantilena pianului, faurind astfel imaginea tipica a stilului melodic, bogat ornamentat, al lui chopin. Pisodul median al partii II este deosebit de impresionant. Ici, pianul paraseste lirismul expansiunilor melodice pentru a rosti un dramatic recitativ acompaniat de tremolo-iil patetic al orchestrei. Intonate la unison, cu pasiune, frazele recitate ce par a exprima spaima de a pierde fericirea intrevazuta sunt subliniate de trernolo- a amintit si de un motiv ritmic, amenintator, cantat in pizzicato de contrabasuri. Delicata cadenta a pianului-solist, purtind indicatia doici ssinio-delicatissimo, readuce Melodia principala din cx. In nou.
Larga cantilena a pianului este cantata cu expresivitate. Raza introductiva de 5 masuri a orchestrei, urmata de arpcgiul pianului, incheie cu o artistica simetrie poetica parte lenta. Partea III, in forma de rondo, in miscare allegro vivace, ne poarta in lumea poetica si luminoasa a dansurilor nationale polone. tema-refren expusa cu simplitate, clar si cu gratie, este continuata de o melodie la fel de antrenanta a orchestrei. Pianul reia tema-refren vrand parca sa o dezvolte dar orchestra de inlocuieste cu insufletire. Punte a pianului solist constituie o ’ delicata trecere spre o noua melodie, dansanta, in ritm de mazurca, intonata jucaus de pian la unison, cu acompaniamentul ritmic al orchestrei. Aceasta idee este urmata de un nou cuplet intonat intr-o sonoritate piano de inslrumentul-solist.
Rmeaza o sectiune dezvoltatoare, bogata in modulatii, care conduce spre un semnal repetat al cornului. Cest semnal rasuna ea o chemare spre lumea bucuriei si a dansului, iar in desfasurarea finailului el marcheaza inceputul sectiunii conelusivc, roda. In decursul careia va fi reamintita printre alte idei si frumoasa tema de mazurca. Oda este foarte extinsa, punindu-l pe solist la o grea incercare a posibilitatilor sale tehnice.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977