concertul numarul 2, opera 83, dateaza din 1882 si a fost dedicat lui eduard marxen, profesorul lui Brahms. Ste o lucrare de dimensiuni ample ale carei parti, in numar de patru, dureaza ia un loc cat o simfonie mare — aproximativ 50 de minute. E aici denumirea de "simfonie cu pian obligat14 pe care si-a atras-o concertul. Lucrarea se deschide intr-o miscare allegro non troppo cu un semnal de corn: allegro non troppo. El carui glas trezeste de indata armoniile pianului. Lautul si clarinetul fac sa se auda apoi o melodie suava. Rineaza o parte de bravura pianistica strabatuta de suflul eroic, de un sentiment de forta increzatoare, in care Brahms se arata un demn urmas al geniului Beethovenian asa cum se manifestase el in cel de-al cincilea concert — imperialul.
In cele spuse pana aici, reiese ca Brahms, asa cum facuse si Beethoven, renunta la traditionala expozitie orchestrala ce preceda de obicei aparitia solistului in concertele clasice. Bia dupa aceasta cadenta sobra orchestra expune integral prima tema, faurita pe temeiul motivului initial al cornului. Aca ar fi sa ne conformam randuielilor clasice am spune ca de aici incepe propriu-zis concertul. N motiv nou al viorilor face trecerea catre tema a doua ce se iveste imediat ia viorile prime si secunde: sunetele taioase ale grupelor corzilor conduc catre fraza conelusiva a partii de tutti orchestral. In dezvoltare, pianul rivalizeaza cu posibilitatile de expresie si volum ale ansamblului simfonic aratindu-se ca un partener inzestrat cu aceleasi calitati multiple. N moment interesant al acestei sectiuni il constituie cel in care pianul canta parca o bacanala demonica. E intindere emotionala intre aceasta "orgie sonora11 si chemarea nostalgica a cornului ce razbate ca din departarile albastre.
ducand in tonalitatea de baza (si bemol major) tema de la inceput, cornul marcheaza trecerea la repriza in care asistam la o recapitulare a materialului melodic cunoscut. Ceeasi chemare ivita pe neasteptate, dupa un fortissimo impetuos al pianului, restabileste calmul. Catre incheiere, caracterul jubilator al muzicii este sublimai de trilurile frematatoare ale solistului si instrumentelor de suflat (flaute, oboaie, clarinete) intr-un suprem extaz al bucuriei. Llegretto appassionato, partea urmatoare, este o imbinare a formelor de scherzo si sonata. Lata tema plina de incordare dramatica inceput: ea contrasteaza puternic cu alta melodie cantata firav, fara armonie, de viori si viole. Partea de expozitie se repeta. E urma asistam la o dezvoltare a materialului tematic de mai sus.
Intr-un moment in care orchestra ajunge pe culmi de intensitate (fortissimo) intervine. Intr-un climat expresiv, luminos, trio-largamente — partea mediana a se ierzo-ului, un dans viguros, ca o metamorfozare indepartata a vechiului menuet. Si in miezul se ierzo-nlui se infiripa o prelucrare motivica in care este angrenata deopotriva orchestra si pianul. Apul temei principale (din exemplul numarul 3), repetindu-se de cateva ori la pian, anticipeaza repriza primei sectiuni a formei. In care reapare, de asta data la suflatori, si tema secundara. Catre sfarsit (coda), intr-o miscare din ce in ce mai agitata, pianul si orchestra rezuma esenta tematica a se terxo-ului. Partea III.
Ndante, este una dintre cele mai nobile pagini din intreaga creatie brahinsiana. Ca reprezinta latura elegiaca a sensibilitatii marelui compozitor relevata in atitea si atitea lieduri, in lucrari instrumentale de camera si simfonii. Totusi, daca ar fi sa-i cautam un echivalent, am lega-o mai degraba de momentele linistite ale dublului concert. Rahms detaseaza din sinul orchestrei un violoncel si o vioara atribuindu-le aici un rol solistic. Lasul vibrant al violoncelului acompaniat de celelalte corzi face sa se auda o cantilena elevata la vioara: intrind in ambianta creata, cu doua acorduri discret arpe-giate pe intinsul claviaturii, pianul impodobeste motivul din prima masura a exemplului de mai sus cu figuratii profilate pe un acompaniament larg al maini i stingi. Si tocmai atunci cand ascultatorul inclina sa-l apropie pe Brahms de paginile sentimentale ale creatiei lui chopin, apare la pian un motiv nelinistit. El isi are obirsia in prima masura din andante al carei motiv sta la temelia intregii parti.
Rarire a te npo-ului prilejuieste aparitia unui adagio. Larinetele si pianul ne poarta aici in sferele unei visari pline de poezie. Ioloncelul solo conduce apoi iarasi cantilena minunata de la inceput, in jurul careia zboara acum sunetele aeriene ale pianului. Finalul concertului, allegretto grazioso, incepe cu o mclo-dioara cantata de pian si reluata de viori ea este impletita de un al doilea element, asemanator din punct de vedere al caraterului, si care este expus tot de pian si trecut apoi orchestrei. Lenta aceasta, apropiata de spiritul muzicii lui schumann, marele sprijinitor al lui Brahms, este pe urma amplificata, largita. Intonatiile maghiare care puteau fi deslusite in prima parte a concertului (ele se fac prezente si in alte numeroase pagini Brahmsiene) domina acest episod melodic al suflatorilor. In concelul numarul 2 pentru pian.
Rahms nu foloseste de loc tromboni ; dimpotriva, in ultima parte renunta si la trompete. Cu exceptia partidei de corni (ea reuneste patru instrumentisti) si a catorva momente din final in care apare piccola, orchestra Brahmsiana este aceeasi ca a vechilor maestri clasici. Si totusi ea suna amplu, puternic, stralucitor. In cateva trasaturi, liniile ce configureaza factura concertelor Brahmsiene (in primul rand cele pentru pian) se rezuma la conceptia simfonica a ansamblului, din care lipseste exaltarea virtuozitatii solistice, la economia clasica a mijloacelor instrumentale, la fantezia melodica si ritmica solid axata pe unitatea intregului, la maiestria impletirilor polifonice, la largirea cadrului armonic Beethovenian prin subtilitati proprii romantismului si, ca o insusire dominanta, la caracterul robust al muzicii din care nu lipsesc insa cele mai poetice efuziuni lirice.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977