concertul numarul 2 in sol minor pentru pian si orchestra, opera 22, este cel mai cunoscut si apreciat din cele cinci lucrari concertante destinate de compozitor instrumentului sau preferat. Ianist si organist de o forta si virtuozitate legendara, saint-saens a fost un desavirsit cunoscator al resurselor expresive si al posibilitatilor celor doua instrumente, fapt care se oglindeste in toate compozitiile sale pentru pian, dar mai cu seama in concertul in sol minor. Cris in anul 1868 concertul a fost conceput cu titlu de experienta pentru un instrument la moda pe vremea aceea, "pianul cu pedalier" * care tindea sa intruneasca caracteristicile principale ale pianului si ale orgii. Ar in timp ce acest instrument bibrid a ramas in stadiul experientelor si a fost curand dat uitarii, concertul in sol minor de saint-saens si-a cucerit si pastrat un loc de cinste printre cele mai populare concerte de pian din veacul xix, constituind De altfel si o adevarata piatra de incercare pentru virtuozitatea interpretilor. Estinatia initiala a lucrarii se evidentiaza indeosebi in partea i si in finalul concertului, in care abunda elementele stilistice si unele efecte sonore specifice muzicii de orga. Oarte original in ceea ce priveste stilul, concertul se deosebeste de modelele clasice ale genului si prin constructia celor trei miscari din care este alcatuit. Astfel, in partea i — andante sostenuto — vom remarca, in locul obisnuitului allegro.
Inventatorul pianului cu pedalier a incercat sa combine insusirile sonore ale pianului si ale orgii, adaugand la mecanismul unui pian de concert obisnuit o claviatura (un pedalier) de actionat cu picioarele, permitind intonarea unor sunete puternice si indelung prelungite in registrul grav — ca la orga, de sonata, un fel de fantezie libera cu un pronuntat caracter de improvizatie. Iscarea se deschide cu o introducere grava si sobra, amintind de stilul unor preludii si fantezii de Bach. Dupa aceasta introducere, sustinuta exclusiv de pian, orchestra pregateste cu cateva acorduri solemne intrarea temei principale, enuntata de instrumentul solist. Inistita si visatoare la inceput, muzica imbraca, in cursul dezvoltarii ei, o expresie din ce in ce mai agitata, care insa se calmeaza prin interventia unei scurte melodii de un caracter mai senin si cantabil. Ca indeplineste in mod simbolic functia temei secundare sau a elementului de contrast din traditionalul allegro de sonata. In locul obisnuitei dezvoltari, apare o succanta prelucrare a celor doua teme constitutive in forma unei fantezii stralucitoare si de mare virtuozitate, dupa care miscarea se incheie prin revenirea preludiului introductiv, reprodus cu putine modificari. In contrast cu expresia grava, pe alocurea chiar dramatica a primei miscari, partea II — allegro schefzando — este invaluita intr-o atmosfera de voie buna.
Iesa are un pronuntat caracter de scherzo; din punct de vedere al structurii insa, ea se indeparteaza considerabil de tiparul acestei forme, avand mai curand contingente cu un rondo, dominat de o gratioasa tema care va reveni cu insistenta in diferite variante, ca un adevarat refren. Lternind cu aceasta ideea principala, apar inca doua melodii secundare (deci un fel de cuplete), care intregesc aspectul luminos si plin de umor ale acestor pagini de o autentica inspiratie romantica. Allegro scherzando. Finalul concertului este un presto furtunos cu unele accente "fantastice"', amintind de atmosfera celebrului dans macabru al compozitorului. Prijinita de o formula monotona, dar deosebit de impresionanta, tema principala reprezinta un fel de tarantela indracita. Onstruit in forma unui allegro de sonata (cu oarecare licenta) finalul se bizuie pe dezvoltarea temei de mai sus si a unui element de contrast mai putin dinamic, caracterizat prin revenirea insistenta a unor scurte triluri. In partea conclusiva — o coda de mare amploare — vom observa pe langa elementele constitutive ale temei principale, o succesiune de acorduri grave, caracteristice de orga, ce intervin in discursul muzical "ca niste formidabile fanfare, sau fanfarele judecatii de apoi", dupa cum se exprima un critic muzical de pe vremea aparitiei acestei lucrari.
Concertul se incheie apoi in arpegiile pline de avant si stralucire ale pianului, ce marcheaza pana la urma ritmul tarantelei initiale.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977