concertul numarul 2 pentru pian si orchestra, opera 102. Cris in anul 1957 si dedicat lui maxim dmitrievici sosta-kovici (fiul marelui compozitor, care l-a si prezentat in prima auditie), concertul acesta este departe de infruntarile acerbe care ne-au devenit atat de familiare in cunoscutele simfonii ale remarcabilului artist sovietic. Oiosie si impetuozitate tinereasca, pe alocuri o ritmica frenetica (mai ales in final), umor, mer-gind uneori pana la grotesc, dar si cugetare cumpatata (in partea mijlocie), simplicitate nobila si, ca o consecanta, accesibilitate directa, iata cateva trasaturi ale lucrarii. Mitri sostakovici insusi a inregistrat-o impreuna cu filarmonica din leningrad, daruindu-ne cea mai autentica intepretare a concertului. Partea pianului, la prima vedere, usoara, pune totusi destule dificultati tehnice de realizare, ceea ce se poate spune si cu privire la aceea de orchestra, care are o alcatuire clasica (pentru colorit este folosita insa o picola si o toba mica). In compartimentele orchestrei se intrebuinteaza cu precadere dublajele si acordurile paralele, citeodata incisive. Partea i, allegro, in forma de sonata, se deschide cu un motiv ritmat al suflatorilor de lemn care introduc tema i, o melodie ingenua, candida, incredintata pianului.
Tema II este duioasa, mingiietoare. Ca este expusa de solist si este foarte asemanatoare cintccelor populare rusesti. Onoritatile descresc si iata ca niste acorduri puternice, neasteptate, ale orchestrei. Marcheaza inceputul dezvoltarii materialului muzical. N moment intensiv, de culme, cedeaza pe urma locul unei savuroase cadente a solistului, conceputa in stil imitativ, ca o mica inventie de Bach. Eluarea temei principale, dupa cadenta, poarta prima parte catre o incheiere stralucitoare, energica. Ca este foarte diferita de atmosfera intima a andantelui, urmatoarea miscare, in care pianul este acompaniat numai de grupul coardelor.
Ste parca un mic poem de un lirism imbietor. Iata tema pianului, visatoare, romantica, graitoare ca un. cantec fara cuvinte". Ndante trecerea spre final, allegro, se face fara oprire — attacca. Ste la inceput o muzica diafana, aeriana. Iata insa ca orchestra aduce, in fortissimo, un ritm turbulent de dans, in masura de schimbari de masuri, acumulari de energie sonora, dispute intre solist si orchestra, explozii pline de bucurie. Totul evolueaza spre o incheiere in care pianul si ansamblul acompaniator, in unire, dau un surplus de stralucire acestei lucrari de suflu tineresc.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977