Scris in anii 1900—1901, concertul numarul 2 pentru pian si orchestra in do minor, opera 18, marcheaza unul din punctele culminante ale creatiei lui raltmaninov, constituind totodata una dintre cele mai valoroase contributii la literatura pianistica universala din veacul nostru. Profund cunoscator al resurselor expresive ale pianului si stapanind perfect tainele mestesugului componistic, raltmaninov a realizat in aceasta lucrare o creatie demna de inaltele traditii artistice statornicite prin modelele nepieritoare ale genului. Ramatismul plin de incordare patetica exprimat in partea 1 a concertului in do minor se imbina cu un lirism cald si delicat si cu accente viguroase, in care strabate optimismul puternic si dragostea de viata a poporului rus. Artea, 1, moderato, bazata pe forma de sonata, incepe cu un sir de acorduri solemne, intonate de pian solo intr-un crescendo gradat, de ia un pianissimo abia perceptibil la un fortis-simo puternic, cxprimind o adanca framantare sufleteasca. In aceasta atmosfera de clocot interior rasuna, larga si plina de noblete, tema principala a miscarii, expusa si amplu dezvoltata de grupul coardelor din orchestra, pe fondul arpegiilor unduioase ale instrumentului solist. In contrast cu aceasta tema sobra dar strabatuta de clanuri pasionale, se prezinta in curand la pianul solo, tema II, cu un caracter liric, meditativ, ce ne aminteste de intonatiile ruso-orientale ale melodiilor lui borodin. Prima sectiune se termina cu o scurta concluzie, dupa care un episod de tranzitie conduce spre sectiunea mediana a miscarii (dezvoltarea).
A inceputul acestui pasaj orchestral, vom recunoaste, pe de o parte, nucleul initial al temei principale, ia,r de alta parte, un motiv nou, scurt si energic ritmat, care va domina episodul central, caracterizat printr-o miscare impetuoasa si o crestere dinamica impresionanta. Aceasta sectiune se incheie la randul ei printr-o succesiune de acorduri puternice (in chip de cadenta), care fac legatura cu repriza, in care tema principala (de numarul i) revine in orchestra sub forma unui mars solemn, deasupra caruia pianul executa o figuratie in octave. In desfasurarea ei, tema principala trece din nou la instrumentul solist, ritmul de mars dispare, iar Melodia isi recapata caracterul linistit si maret. Scurta coda incheie miscarea cu o ultima izbucnire de elanuri pasionate. Partea II, adagio sostenuto, contrasteaza puternic cu accentele patetice si suflul eroic al primei parti. Dupa cateva acorduri introductive ale orchestrei, care determina chiar de la inceput caracterul meditativ al piesei, pianul intoneaza trudele melodioase, al caror ritm leganat va insoti tema principala de-a lungul intregii miscari. Xpusa mai intai de flaut, aceasta melodie fermecatoare este preluata apoi de pian, care o dezvolta si o transforma treptat; miscarea devine mai animata, iar cantecul visator capata accente patetice, care pregatesc un episod agitat, ce culmineaza intr-o cadenta laconica, dar foarte expresiva.
Dupa cadenta, tema se repeta in forma ei initiala, calma si senina, cvocind parca imaginea nesfirsitelor intinderi ale patriei ruse. Partea III, allegro scherzando. Aduce la inceput o atmosfera de voie buna, sugerata prin tema sprintena a unui dans popular rus. Lina de viata si energie neinfranta, aceasta tema nu apare imediat in forma pe care o arata exemplul muzical de mai sus. Ragmentar enuntata in ritmurile tumultoase ale introducerii, ea se contureaza treptat in figuratiile sclipitoare ale instrumentului solist care, dupa un scurt episod intermediar (construit de asemenea din elementele motivului principal), ne conduce spre tema secundara. Lina de tensiune dramatica, de o amploare si frumusete rara, aceasta melodie devine in dezvoltarea ei ulterioara piesa de rezistenta a finalului, servind ca temei atat in constructia reprizei cat si a codei. Recedat de o scurta cadenta stralucitoare, incepe episodul final (coda).
Olemna si triumfatoare, tema lirica a finalului rasuna in sonoritatea plina a intregii orchestre, in timp ce pianul invaluie Melodia intr-un adevarat torent de acorduri, incheind lucrarea in accente marete apoteotice.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977