concertul numarul 5 pentru pian si orchestra in mi bemol major, opera 73. Int cunoscute cuvintele prin care lenin si-a exprimat entuziasmul pentru sonata appassionata una "lin lucrarile de culme ale creatiei beelhoveniene: "nu cunosc ceva mai puternic decat appassionata; as asculta-o in fiecare zi. Muzica uimitoare, supraomeneasca. Intotdeauna ma gandesc cu o mindrie poate naiva: iata ce minuni pot face oamenii!" concertul numarul 5 in mi bemol major pentru pian si orchestra, opera 73. Faurit in aceeasi perioada cu vestita sonata, se inrudeste cu aceasta prin pregnanta tematicii si suflul eroic al dezvoltarii simfonice. Lucrarea a fost terminata in anul 1809, in timp ce trupele napoleoniene ocupau Viena.
A sfarsitul anului 1810 pianistul johann sclineider a executat-o la leipzig, in sala "gewandhaus" cu un asemenea succes incat revista allge-meine musikalische zeitung scria:. Publicul era intr-o asemenea stare de entuziasm incat abia putea sa se multumeasca cu obisnuita exteriorizare a recunostintei si bucuriei !" S-a crezut in mod eronat ca titlu] imperial, pe care vie-nezii l-au dat lucrarii, s-ar referi la imparatul francezilor, la napoleon. E stie ca din momentul in care acesta s-a incoronat imparat, sentimentul de admiratie al compozitorului pentru fostul general al armatei revolutionare franceze s-a transformat in ura si dispret. Intr-o imprejurare tragica pentru popoarele germane, "lupa infringcrca de la jena, Beethoven a rostit admirabilele cuvinte referitoare la napoleon: "ce pacat ca nu ma pricep la razboaie ca in muzica; l-as bate!" Deci nu datorita lui napoleon si nici datorita arhiducelui rudolf, caruia concertul i-a fost dedicat, acesta a fost denumit de vienezi imperialul. Ai curand s-ar parea ca ar avea dreptate cei ce afirma ca titlul concertului numarul 5 pentru pian si orchestra se refera direct la caracterul monumental al lucrarii, strabatuta de maretie si elan eroic.
Concertul numarul 5 in mi bemol major este alcatuit din 3 parti. Partea llegro, incepe cu o cadenta a pianului solo. Rpegii, game in terte si in octave, se succed furtunos, cxplorind intreaga claviatura, punctate de acordurile puternice ale orchestrei. Beethoven a innoit in chip revolutionar traditionalele raporturi dintre tutti si solo. Pianul solist se situeaza in centrul actiunii muzicale. Ca spus despre cadenta introductiva a pianului ca ar oglindi eroismul in plina actiune. Orchestra face apoi expozitia tematica propriu-zisa.
Instrumentele cu ooarde si cele de suflat intoneaza tema i, bazata pe amplificarea unui motiv scurt, cu caracter martial, voluntar, implacabil: tema II urmeaza la scurt interval rasunind in accente de mars. Melodia ei se aude la inceput de departe, in note scurte, stac-cate, in tonalitatea mi bemol minor, apoi cand este preluata de instrumentele de alama capata intonatii de mars revolutionar. Dupa ce expozitia tematica a orchestrei s-a incheiat, pianul reintra in actiunea muzicala cu o gama cromatica suitoare, apoi, dupa un tril lung, reia intr-o sonoritate dulce, in registrul inalt, inceputul temei principale (1). Ectiunea mediana a primului allegro, dezvoltarea, consta dintr-un strans dialog intre lulti si solo pe temeiul temelor citate. N moment deosebit prin frumusetea lui este acela in care pianul executa variatiuni lirice, Durerosmieditative, pe tema de mars reprodusa in exemplul 2 Epriza, imbina elementele citate cu fragmente din cadenta introductiva. Articiparea pianului la prelucrarea ideilor de baza si indeosebi a capului temei i este atat de marc, incat compozitorul a renuntat la traditionala cadenta ce precede incheierea primei parti.
Firsitul primei parti aminteste prin pregnanta ritmurilor si amploarea sonoritatilor de atmosfera in care se incheie primul allegro al simfoniei eroica. Partea II, adagio un poco mosso, in si major, incepe cu o tema larga. Si expresiva, intonata cu armonii de coral, de instrumentele cu coarde cu surdina: pianul raspunde acestui cantec instrumental plin de reculegere cu o cantilena ce picura sunete cristaline, de o patrunzatoare frumusete. Impodobita cu scanteietoare lanturi de triluri, cu pasaje de terte si sex te, Melodia pianului conduce prin cresteri si descresteri de sonoritate spre un moment poetic de o forta emotionala unica in intreaga literatura simfonic-concertanta. Ca din paduri cuprinse de ceata, se aud din departari chemari melancolice de fanfara. Pianul intoneaza soptit arpe-giul din care se va naste tema principala a vijeliosului rondo final, atacat apoi cu o forta impunatoare, tot de solist: ritmica, dansanta, furtunoasa, tcma-refren a rwn o-u'lui se imbogateste cu o concluzie, al carei ritm triumfal este marcat de accentele martiale pe care i le da orchestra. Insufletirea rondo-ului este sporita prin interventia unei teme noi, ce rasuna cu leganari de vals, la pian.
Tema-refren isi pastreaza insa preponderenta. In coda, rasuna la timpani ritmul punctat al temei. Cest ritm se stinge intr-o soapta abia perceptibila. In aceasta liniste, eroul, intruchipat in solist, se smulge dintr-o data si intr-un puternic unison parcurge intreaga claviatura a jaanului, discursul muzical incheindu-se cu stralucire. In puternice sonoritati, orchestra intoneaza apoi pentru ultima oara tema refren.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977