Terminat la 28 septembrie 1791, — cu doua luni inaintea mortii, — concertul pentru clarinet reflecta preocuparea constanta a lui Mozart pentru genul concertant, cultivat de-a lungul intregii sale vieti. Edicatia, adresata unui vestit virtuoz, al instrumentului, anton stadler, subliniaza legatura stransa a autorului cu viata muzicala a epocii si cu marii ei intrepreti. Ra firesc ca Mozart, care a introdus clarinetul in orchestra simfonica si i-a destinat un loc important in partiturile ultimelor sale capodopere, feeria dramatica flautul fermecat si ilequiem-ul, sa imbogateasca literatura concertanta cu o lucrare in care acest instrument, cu un timbru dulce si evocator, cu mladierea sa expresiva si stralucirea sa virtuoza, sa rivalizeze cu ansamblul orchestral. concertul pentru clarinet si orchestra conceput in tonalitatea luminoasa a lui la major este o capodopera inca neintrecuta in literatura concertanta a instrumentelor de suflat. Orchestra acompaniatoare are urmatoarea alcatuire. Doua flaute, doua fagoturi, doi corni si cvartetul de corde. Emarcabil prin bogatia si frumusetea tematicii ca si prin perfectiunea formei, concertul este conceput in succesiunea traditionala a celor 3 parti.
Partea 1, allegro, incepe cu un tutti vioi, in care se aude tema i, intonata la unison de clarinetul solist si viorile prime, cu acompaniamentul in optimi egale al coardelor grave. Melodia senina, de o fragezime tinereasca, este redata cu intreaga ei luminozitate de timbrul individualizat al solistului. Llegro. Dupa o repetare a ei in forte, tema i se incheie cu o riturnela alenta. Apoi, in locul unei teme secundare, aceeasi idee principala este expusa in stil imitativ de instrumentele cu coarde intr-o sonoritate delicata, ca si cum autorul ar dori sa o fixeze bine in memoria asculti! Lori lor. Noua riturnela, al carei desen cuprinde un ritm caracteristic si o figura impodobita cu un tril, incheie, intr-un joc de imitatii al viorilor, expozitia tematica.
Bia acum solistul se desprinde din ansamblul simfonic. El reia tema i, secondat de viorile prime si acompaniat discret de celelalte coarde, pentru a o lega, prin fine broderii sonore, de noi melodii ce imbogatesc sfera imaginilor muzicale. Uzim la inceput o melodie cantabila si expresiva si apoi o tema sagalnica, introdusa dupa o scurta replica de doua masuri a orchestrei. Cest element tematic jucaus si luminos se extinde in cantul clarinetului, pana cand viorile readuc tema i, pe care solistul o inconjoara cu o figuratie stralucitoare. Iturnela orchestrei incheie expozitia tematica. Dezvoltarea este dramatica prin schimbarile neasteptate ale planurilor tonale si prin dialogul plin de viata si fantezie dintre solo si tutti. Ca prelucreaza tema i, prilejuieste scurte aparitii ale elementelor tematice secundare, pune in valoare virtuozitatea si cantabilitatea clarinetului, in episoade pe alocuri patetice si se incheie prin revenirea riturnelei orchestrale.
A sfarsitul acesteia, clarinetul-solist readuce profilul luminos al temei principale (1). Oncluzia primei parti, bazata pe riturnela orchestrei, este o sclipitoare revarsare de verva si o continua intrecere intre solo si tutti. Partea II, adagio, este o intruchipare desavirsita a stilului cantabil instrumental al lui Mozart. Melodia visatoare si meditativa, ce sta la baza ei, este patrunsa de intonatii de cantec popular german. Ca inceput ea este intonata in piano de clarinetul-solist cu acompaniamentul coardelor. Apoi, este repetata de vocile ingemanate ale clarinetului si viorilor, cu acelasi acompaniament al cvartetului de coarde. expozitia temei, in aceeasi succesiune ca la inceput, intai de instrumentul solist, apoi de orchestra, conduce spre o concluzie, coda.
Ici, solistul brodeaza gingase desene, intretesute cu elementele unicei melodii ce da viata partii lente. Partea III, allegro, este structurata in forma de rondo concertant in care solistul si orchestra rivalizeaza in inventie melodica, alternind traditionala tema-refren cu cateva teme secundare (cuplete). tema-refren, patrunsa de intonatii populare, este introdusa cu verva antrenanta de solist, fiind repetata, in contraste sonore, de orchestra. Dupa o variatie a temei-refren, reauzim din nou tema ca ia inceput. N dialog plin de farmec intre viori si clarinet precede aparitia primului cuplet, intonat de solist. Aceasta noua melodie este repetata de viori intr-o expresiva sectiune modulatori. In insufletirea dialogului dintre solo si tutti Melodia este hranita de un joc de ecouri ce se incheie cu tema-refren readusa din nou.
El de-al doilea cuplet, foarte cantabil, este introdus de solist cu acompaniamentul cvartetului de coarde. Ceea ce urmeaza este o dezvoltare plina de fantezie a primului cuplet tratat in imitatii de solist si orchestra. expozitia temelor culmineaza cn cadenta solistului, dupa care concertul se incheie intr-o atmosfera de voiosie si optimism.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977