concertul pentru corn si orchestra numarul 3 In mi bemol major, cest concert este cel mai popular din cele 4 lucrari similare compuse de Mozart pentru corn si orchestra. Prin maiestria formei si expresivitatea continutului pare a fi o opera de maturitate, careia cercetatorii i-au fixat ca data de nastere anul 1788, anul marilor simfonii si al operei don juan. concertul in mi bemol major pentru corn si orchestra este alcatuit din 3 parti. Artitura originala indica folosirea unei orchestre alcatuite din doua clarinete, doua fagoturi si cvintetul coardelor. Partea i, allegro, pe cat de stralucitoare pe atat de melodioasa, incepe cu expozitia tematica facuta de orchestra. Viorile prime intoneaza in nuanta piano tema 1, o caracteristica melodie cantabila de allegro.
Tema este comentata cu instrumentele de suflat. Tema II este intonata ceva mai tarziu in aceeasi nuanta si tot de viorile prime care-i subliniaza conturul mladios si expresiv. N motiv conclusiv, asa-numita riturnela. Ce va reveni periodic, incheie expozitia. ambele melodii principale sunt patrunse de intonatii gingase si luminoase si exprima seninatatea sufletului Mozartian. Olistul, care in timpul expozitiei orchestrale n-a avut decat doua scurte interventii, isi incepe convorbirea cu orchestra prin reluarea temei i, pe care o intoneaza cu acompaniamentul coardelor. Eadusa de orchestra, tema II este abia acum cantata de cornul solist care se imbina cu un motiv nou, ce va juca un rol important in dezvoltare.
Dezvoltarea, sectiunea centrala a allegrovaxn de sonata, se caracterizeaza prin faptul ca nu prelucreaza cele doua teme principale, ci motivul intonat la sfarsitul expozitiei de cornul solist. Cest tip de dezvoltare se intalnestc frecvent in lucrarile mozar-tiene si oglindeste libertatea pe care maestrul o manifesta fata de schema formala a sonatei. Mare bogatie de modulatii si un viu dialog intre solist si orchestra constituiesc trasaturile dezvoltarii. expozitia temelor de baza este initiata de orchestra si apoi de solist care incheie cu traditionala cadenta. N tutti conclusiv, bazat pe riturnela amintita, pune capat primei parti. Partea II, larghetto in la bemol major, este o romanta instrumentala asa cum intalnim si in alte parti mijlocii ale concertelor din ultima perioada creatoare Mozartiana. Antabilitatea de origine vocala este trasatura caracteristica acestor romante.
Tema principala este expusa de cornul solist pe acompaniamentul ritmic al coardelor. Onstituind unica substanta tematica a miscarii, Melodia romantei da nastere la un expresiv dialog intre tutti si solo. Partea III. Llegro, este conceputa in forma ronr o-ului final. Obisnuit in majoritatea concertelor Mozartiene. In aceasta parte se manifesta insa germenul principiului ciclic al muzicii romantice. E referim la revenirea sub forma de cuplet a temei din partea II, romanta.
Intre solist si orchestra se desfasoara o adevarata intrecere. Fiecare vrand sa redea cu o cat mai mare plasticitate imaginile bunei dispozitii. tema-refren, ritmica si de o veselie inaripata, este introdusa de corn si reluata de indata de orchestra. urmeaza un cuplet ce sugereaza prospetimea unui semnal vanatoresc si din nou tema-refren revine la corn si orchestra. Ub forma de cuplet rasuna apoi, modificata ritmic si metric (in * ) Melodia romantei (numarul 3) dar in aceeasi tonalitate duioasa, la bemol major. tema-refren readusa de mai multe ori conduce spre incheierea miscarii, unde cornul solist repeta semnalul vanatoresc intr-un sugestiv dialog cu orchestra.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977