Tanarul compozitor pascal bentoiu (1927) s-a impus in viata noastra muzicala mai cu seama prin doua lucrari ample: concertul pentru pian si orchestra, prezentat in prima auditie in decembrie 1957 (solist gheorghe halmos) si poemul simfonic luceafarul, dupa eminescu. In afara de lucrarile mentionate, creatia lui bentoiu cuprinde lieduri, un cvartet de coarde, o suita ardeleneasca pentru orchestra, o sonata, o simfonie, un ciclu de sonete de dragoste, un concert pentru vioara si orchestra etc. Ormat intre anii 1944—1948, sub indrumarea compozitorului Mihail jora, cu care a studiat armonia, contrapunctul, orchestratia si compozitia, bentoiu a dat la iveala roadele muncii sale abia dupa o vreme in care a activat ca cercetator la institutul de folclor, fapt care a avut bune urmari asupra creatiei sale. Ian si orchestra. concertul pentru pian si orchestra, opera 5, dateaza din anii 1953—1954. Lucrarea este alcatuita din trei parti. Ematica, cu rezonante populare, este prezentata indeobste de pian ; partea instrumentului solist nu merge pe linia speetulozitatii , iar orchestratia foloseste timbrele instrumentelor in combinatii care le pastreaza individualitatea.
Partea i, allegro moderato, prezinta la trompeta un aspect introductiv' al temei principale. Urind, intr-un tutti, viorile expun un motiv in care alterneaza masurile de sapte si cinci optimi. Int masuri asimetOrice deseori intalnite in folclorul romanesc si care dau o mare pregnanta tematicii. E urma solistul infatiseaza Melodia principala a miscarii, decisa, impetuoasa: allegro moderato. Dupa o sectiune de legatura in care persista masura de cinci optimi, se iveste intr-un tempo mai potolit — andante, un poco rubato — tema a doua, lirica, sentimentala dar si cu o usoara nuanta de ironie. N moment deosebit de sugestiv al acestei sectiuni este cel realizat de cantecul nostalgic, usor ironic, al saxofonului acompaniat de pian si un grup de instrumente cu coarde soliste, care imita parca un taraif popular. Dezvoltarea ideilor muzicale din expozitie este axata pe tema principala.
Epriza continua cu o cadenta a solistului si cu o coda viguroasa la care participa intreaga orchestra. Iscarea urmatoare — adagio — in forma de lied are un caracter linistit meditativ, asemanator unei nocturne. Prima tema este incredintata pianului: tot solistul aduce o melodie mai vioaie - un poco piu mosso. In cuprinsul partii II se impune ca un semnal o tema marcanta a pianului, acompaniata in sonoritati misterioase cu tremolo-uri ale coardelor. Dagio se incheie prin revenirea primei sectiuni. Allegro vivace, finalul, este cladit in forma de rondo. Efrenul, care este expus de pian, are un caracter jucaus.
Llegro vivace. Rimul cuplet pastreaza ritmicitatea refrenului, cu care se inrudeste, pe cand al doilea este un joc ardelenesc tratat intr-o maniera foarte variata in trei infatisari deosebite. E altfel nu este singurul moment al concertului care sa aminteasca folclorul romanesc -din ardeal, deosebit de drag compozi torului. N fugato in care tema-refren trece de la viole la viorile secunde, apoi la viorile prime, precede un amplu tutti orchestral. E ivesc amintiri episodice ale miscarilor de mai inainte ale concertului, care se incheie curand cu reluarea frenetica a temei-refren.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977