In sirul celor 27 concerte pentru pian si orchestra, cele concepute in tonalitatea minora (re minor, kv. Si do minor se remarca prin dramatismul facturii lor simfonice, prin atmosfera lor Dureros incordata, prin coloritul orchestral bogat si nuantat, in fine, prin gravitatea ideilor si sentimentelor exprimate cu ajutorul tematicii iesite cu totul din ambianta generala a obisnuitului stil concertant din secolul xviii’. concertul in do minor se remarca poate si mai mult decat cel in re minor prin dramatismul sau. Ersonajele acestei drame instrumentale sunt: pianul solist, orchestra si grupul instrumentelor de suflat, desprins din masa simfonica pentru a participa la actiunea muzicala, aidoma grupului concertino (grup mic instrumental, coarde sau suflatori, care. In forma preclasica denumita concerte grosso, se detaseaza din masa simfonica pentru a indeplini functiuni bine individualizate), in afara de aceste trei personaje, concertul abunda de parti solistice de o mare expresivitate, incredintate flautului si clarinetului. In punct de vedere al continutului emotional, cele doua concerte in tonalitate minora dezvaluie o noua estetica muzicala. O noua atitudine a creatorului in fata vietii si artei.
Ompozitorul se arata aici mai putin preocupat de a place auditorului (apartinand lumii saloanelor) decat de transpunerea pe plan simfonic a celor mai adanci si intime trairi. concertul in do minor a fost scris in 1786, in acelasi an in care compozitorul a terminat opera nunta lui figaro. Aca in opera amintita mai sus Mozart ne apare ca un poet dramatic ce imbina lirismul cu satira, in concertul in do minor el ni se infatiseaza ca un poet al suferintelor omului, caci prin lirismul sau temperamental strabat accentele Durerii si chiar ale incordarii eroice. Orchestratia concertului comporta: un flaut, doua oboaie, doua clarinete, dona fagoturi, doi corni, doua trompete, cvintetul de coarde si timpan!. Partea llegro, ne introduce intr-o lume de idei si sentimente in care pulseaza ritmuri incordate, combative. Romatismul expresiv al temelor, ritmul lor nelinistit, predominanta coloritului inchis si cu rare pete de lumina, freamatul nelinistit al timpanilor sustinand izbucnirea alamurilor, toate acestea contribuie la situarea continutului emotional al partii i in sfera aceleiasi oscilatii caracteristice sufletului mozarlian. Intre ,,teama si nadejde**, (imnier zwischen angst und hofjnung) la care se refera unele scrisori ale compozitorului.
In adancul orchestrei, instrumentele cu coarde, carora fi se adauga glasul grav al fagotului, expun, in piano, la unison, Melodia principala — tema i — de un caracter Dureros, nelinistit, patruns de jarul suferintei. Tema se inrudeste cu ideea principala a concertului numarul 3 pentru pian si orchestra de Beethoven, la fel de dramatic, scris in aceeasi tonalitate. Dupa aceasta aparitie a temei, la inceput Dureroasa si apoi furtunoasa, atmosfera se linisteste, lasind sa se auda glasurile ingemanate ale oboiului si fagotului, ce intoneaza o fraza ce pare a fi o completare a melodiei din 1 Rupul concertino se constituie treptat prin angajarea succesiva a flautului si a clarinetului la expunerea unui element tematic secundar, redat in intregime de flaut. In nou sonoritatea orchestrei sporeste. Dupa ce face o ampla expunere a temei i, pianul solist intoneaza, intr-o sonoritate mezzo forte si fara acompaniament, o melodie melancolica. Pianul reia apoi tema i (1) pe care o prezinta variat, intonind-o in intervale mari, cu salturi caracteristice.
A sfir-situl expunerii, solistul executa game suitoare si coboritoare •— si puntea catre tema II — pe care o expune intr-o patrunzatoare sonoritate (dolce): cu aceasta noua melodie, mingiietoare, suava, tonalitatea se schimba din nou (mi bemol major) si o data cu ea. Lumina si speranta par sa patrunda in lumea indurerata si incordata a primei parti. Dezvoltarea (sectiunea centrala a miscarii) — largita prin grupul ideilor principale si secundare — incepe cu o noua melodie ce rasuna la orchestra, expusa de oboi si inginata de clarinete si fagoturi, in timp ce cvintetul de coarde acompaniaza. Melodia este reluata de pian care o prezinta ornamentat, dar dispare curand, pentru a face loc ternei i ce rasuna suav la flaut peste acompaniamentul in arpegii al pianului. Ceea ce urmeaza este o concentrare a conflictului dramatic. Pianul executa arpegii suitoare si coboritoare pe un fond orchestral in care persista un ritm caracteristic si reminiscente ale temei i се-si pune pecetea sa Dureroasa pe intreaga miscare. Epriza (reluarea materialului tematic) readuce la pian tema i apoi tema cu care a inceput dezvoltarea si incheie prima parte intr-o crestere a sonoritatii orchestrale.
Partea II, larghetto, se inrudeste prin melodismul ci expresiv cu partea mediana a concertului in re minor, intitulata romanta. Totusi, melodica miscarii lente a concertului in do minor este inca mai expresiva, contopind in substanta ei sentimente variate si bogat nuantate, duiosie calda si evocatoare, nostalgii si aspiratii catre fericire si, in fine, o plinatate sufleteasca, o bucurie matura. Pianul solo canta, intr-o sonoritate dolce, Melodia principala, avand o rezonanta evocatoare: orchestra (grupul coardelor) o reia, alternindu-si cantul cu acela al suflatorilor. Idee noua, strabatuta parca de o fierbinte aspiratie spre fericire va rasuna la orchestra ca si un al treilea element tematic, gingas si tineresc. Partea III, allegretto, este o tema cu variatiuni, expuse intr-o insufletita inlantuire, fiecare din protagonisti — orchestra si pianul — modificind infatisarea melodiei de baza. Melodia ce constituie punctul de plecare al variatiunilor este cantabila, naiva si fermecatoare: in decursul variatiunilor ca capata caractere diferite ajun-gind pana la o expresie de un puternic dramatism. Oncluzia intruneste toate personajele dramei instrumentale: pian, orchestra, concertino, intocmai ca inaintea caderilor de cortina din finalurile de acte ale operelor lui Mozart, cand eroii isi unesc vocile intr-un cint general.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977