Lucrarea — compusa la Viena in 1786 — este una dintre cele mai frumoase scrise de Mozart pentru instrumentul sau preferat — pianul. Ca subliniat adesea sensul psihologic al tonalitatii in creatia lui Mozart, tonul lui la major este acela in care marele compozitor si-a conceput lucrarile sale cele mai frumoase, mai lirice, mai duioase si mai pline de o inspiratie profunda, poetica si muzicala. concertul se remarca prin prospetimea impresiilor, luminozitatea imaginilor, traduse printr-o mare abundenta melodica, precum si prin alternarea dispozitiei generale liOrice cu episoade in care se manifesta tendinta spre umor fin, specific gandirii lui Mozart. Cu totul remarcabila este forta emotionala pe care o degaja cantilena miscarii lente (adagio), pe care compozitorul a fost silit s-o repete de trei ori cu prilejul primei auditii la Viena. concertul in la major pentru pian si orchestra este alcatuit din urmatoarele trei miscari: partea 1, allegro, este conceputa in forma de sonata cu trei elemente tematice. Arga participare a aparatului orchestral la enuntarea ideilor si la prelucrarea lor se oglindeste in introducerea orchestralii ce precede intrarea pianului, fa-cind o prima expunere a temelor principale. Rupul instrumentelor cu coarde intoneaza, intr-o sonoritate discreta (piano), tema gingasa, gratioasa si usor meditativa prin tendinta ci coboritoare: suflatorii reiau Melodia de mai sus; dupa o alternare de acorduri, o idee melodica de legatura, intonata de intreaga orchestra, ne conduce spre tema II.
Aceasta rasuna la coarde in sonoritate piano si are un caracter duios, inrudindu-se cu tema In linia unduioasa a temei II, in libertatea cantilenei, in intonatiile ei calde, aproape vocale, distingem izvorul comun al melodiei instrumentale si vocale a lui Mozart. Bia dupa expozitia orchestrala, pianul reia singur, fara acompaniament orchestral, cele doua teme. Dezvoltarea surprinde prin factura ei. Dupa clasica expunere a celor doua teme, ne puteam astepta la o dezvoltare cladita pe prelucrarea acestora. Ar dezvoltarea primei parti este bazata pe un element tematic nou, expus de instrumentele cu coarde intr-o accentuare a dispozitiei lirico-meditative: Melodia de mai sus este tratata in stil contrapunctic. Ame si arpegii, figuri stralucitoare, verva si nerv ritmic imping desfasurarea muzicii catre reluarea materialului tematic (repriza), dupa care cadenta pianului solist, de un stil virtuoz (scrisa chiar de compozitor), conduce la incheierea primei miscari.
Partea II, adagio, este strabatuta de o patrunzatoare poezie. Intonatii duioase se infratesc cu o dispozitie nostalgica in Melodia principala, expusa de pianul solist intr-o leganare de siciliana. Itmul, miscarea si unele intervale expresive (sexta) amintesc de fragmentul imcrymosa din nemuritorul requiem mozariian. Raza melodioasa a pianului se prelungeste de-a lungul a 12 masuri, pana cand orchestra aduce o noua melodic. Aceasta este curand urmata de o a treia, la fel de expre-presiva. De emotionanta. Eluarea ideilor si varierea lor, trecerea celor expuse de orchestra la pian si invers, conduc ia o incheiere in sonoritati din ce in ce mai stinse.
Partea III. Allegro assai, aduce un contrast puternic fata de partea mediana. Cu impetuozitate, cu verva sagalnica, pianul solist expune tema principala a rondo-ului, strabatuta de o rara inventie melodica. Orchestra reia tema de mai sus in sonoritati ample, apoi coardele (in piano) aduc o noua melodie (cuplet) la a carei expunere participa si suflatorii: la intrecerea dintre pian si orchestra, la sporirea continua a sentimentului de bucurie, pianul mai aduce o sene de elemente tematice de o egala vivacitate. Inlantuirea si revenirea acestora, cu predominanta refrenului din 4, dau partii finale o exuberantii deosebita care a determinat pe unii din comentatorii creatiei lui Mozart (saint-foix) s-o compare cu celebrul tablou al lui rembrandt, intitulat chermesa.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977