Compus in 1777 salzburg, concertul in mi bemol major pentru pian si orchestra se resimte in factura lui formala, ca si in profilul tematicii, de inriurirea concertelor de vioara scrise in 1775 si indeosebi a celui in la major (k. inceput pentru o orchestra alcatuita din doua oboaie, doi corni si cvintetul de coarde, concertul in mi bemol major reprezinta, din punct de vedere stilistic, inceputul afirmarii unei noi conceptii a compozitorului asupra muzicii concertante. E oglindeste in paginile lucrarii maniera dialogata in tratarea pianului si orchestrei, ce va atinge culminatia in concertele de maturitate, compuse in perioada academiilor vieneze. Imbinarea in paginile lucrarii a stilului virtuoz cu cel cantabil-instrumental, dialogul dintre solo si tutti, care anima dezvoltarea primului allegro, aparitia unor recitative, adancimea sentimentelor exprimate in miscarea lenta (andantino), nobletea temelor liOrice si pregnanta, avantul tineresc al temelor din allegro, cu caracterul lor de opera bufa, dau concertului in mi bemol major o fizionomie aparte in sirul lucrarilor similare ale perioadei de tinerete. Ozart insusi a acordat lucrarii o insemnatate si o pretuire deosebita, scriind cadentele solistice atat la prima cat si la ultima parte. Cele trei parti ale concertului sunt. Partea i, allegro. E la cele dintai masuri ale allegro-ului initial se remarca maniera dialogata in care este expusa ideea principala.
Orchestra intoneaza cu energie prima masura a temei pe care pianul o completeaza, smulgind-o cu tineresc elan orchestral. Tema i, cu un ritm patimas si viguros, si cu linia ei suitoare, isi va pune pecetea pe intregul allegro. Reluand firul muzical intrerupt de prima izbucnire a pianului, orchestra va expune cele doua teme ale miscarii, urmate de o a treia idee, conclusiva, in timp ce pianul va suprapune pe ultimele masuri ale introducerii simfonice un tril prelung. In cursul preambulul orchestral, rasuna, pe fondul unei figuratii muzicale, eleganta si fermecatoarea tema II: cele doua teme, cu un continut emotional puternic contrastant, sunt urmate de o idee melodica nona, cu functie conclusiva, expusa cu o nuantata expresie de coarde: pianul reintra in actiunea muzicala cu amintitul tril, an-gajindu-se intr-un insufletit dialog cu orchestra pe temeiul celor doua teme principale. Dezvoltarea, lipsita de obisnuitele elemente noi, introduse de Mozart in majoritatea concertelor sale, prelucreaza amplu tema i si indeosebi avantata sa masura initiala. Tilul dialogat se mentine in tot timpul dezvoltarii. Dupa repriza, cadenta originala subliniaza contrastul tematic si conduce spre sfarsitul acestei parti.
Partea II, andantino, exprima o intensa si Dureroasa emotie. Orice element ornamental de factura virtuoza dispare, pentru a lasa sa rasune un ritm suspinat si o melodica patrunsa de accentele unei recitari dramatice. Orchestra executa un preludiu, in care viorile, intr-o continua imitatie, soptesc parca suspine inabusite deasupra carora pianul isi inalta cantul sau de o patrunzatoare si resemnata Durere. N episod orchestral, de proportii mai mici ca primul, serveste ca preambul la enuntarea unei noi idei de catre pian: dupa repetarea libera a ideilor principale, carora fi se adauga figuri si desene melodice noi, o cadenta in miscare andante incheie, intr-o atmosfera poetica, aceasta admirabila parte lenta. Partea III. Rondo-presto, este patrunsa de o seinteietoare verva ce aminteste, prin umor si impetuozitate, de scenele animate ale unei opere bufe. E asta data, pianul solist isi atribuie rolul principal.
L deschide actiunea cu o tema animala care va avea rol de refren. Rimul cuplet, de o alura zglobie, rasuna cu zburdalnicie de clopotel, intai la orchestra si apoi la pian. Cadenta a pianului intervine ca un nou cuplet sau ca o concluzie a primului cuplet. Efrenul rasuna din nou, impetuos si stralucitor, la pian, dupa care solistul aduce un nou cuplet. Alta cadenta marcheaza sfarsitul celui de al doilea cuplet. Pianul solo intoneaza apoi episodul menuetto, subliniind, prin legato si cantabilitate expresiva, frumusetea evocatoare a unei melodii de un farmec deosebit, al carei ritm leganator se apropie de acela al unui landler. Melodia menuetului este prezentata in patru variatiuni, in decursul carora pianul isi pastreaza rolul dominant.
Tema refrenului, insotita de cuplete, conduce. In miscare vie (presto), spre cadenta finala.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977