Dintre lucrarile in stil concertant destul de numeroase ale maestrului vienez, foarte putine s-au mentinut pana in vremea noastra in repertoriul orchestrelor si solistilor. In grupul concertelor si divertismentelor pentru pian si orchestra, cuprinzind 20 de lucrari (la care se adauga lucrari descoperite in ultimii ani), numai trei au patruns in repertoriul curent. E referim la concertele pentru pian si orchestra in fa major, sol major si re major, aparute in diferite editii comentate de interpret si pedagogi ai instrumentului. El din urma. concertul in re major, scris in 1767, este cel mai des intalnit in programele simfonice. El s-a impus in repertoriul universal datorita energiei si farmecului poetic al melodiilor ce strabat cele 3 parti ale lui. Forma lucrarii este de o mare claritate.
A pune in valoare bogatia de idei si sentimente exprimata de Haydn prin mijlocirea noului instrument piano-forte, care, aparand in vremea lui, era menit sa faca tranzitia intre arta clavecinului si aceea a pianului. E tot parcursul celor 3 parti ale concertului rolul solistului este de prim-ordin. Oua cadente intercalate in desfasurarea primelor doua miscari subliniaza si mai mult acest rol, de protagonist, al pianului. Haydn insusi a scris doua cadente la lucrarea sa, dar in decursul vremii s-au adaugat si alte cadente. Printre acestea, sunt de amintit cele doua, perfect adaptate stilului, datorate compozitorului sovietic Abalevski. Partea i, in miscare vivace, incepe vesel si luminos cu expozitia tematica facuta de orchestra. Tema i este o melodie tinereasca, mladioasa si energica, ritmata ca un mars viu.
In continuarea acesteia rasuna, in aceeasi tonalitate, o tema secundara, de caracter cantabil. Riturnela a orchestrei incheie expozitia stralucitoare a primei parti. Instrumentul solist intra in actiunea muzicala, intonand in piano tema i, pe care o impodobeste cu note ornamentale dindu-i o expresie de gingasie. Repeta apoi in forte, intercalind pasaje virtuoze, game si arpegii, care conduc spre tema secundara. In cursul dezvoltarii, vor mai apare si alte elemente tematice, dar tema 1 isi va mentine suprematia rasunand cu un elan zvelt si tineresc, cand la pian, cand fragmentar, in acompaniamentul orchestrei. Indeosebi, ritmul cuprins in a doua masura a temei va persista in orchestra. In miezul dezvoltarii pianul executa pasaje de virtuozitate cu functie modulatorie, tema 1 aparand sporadic in intregimea ei.
N dialog insufletit intre pian si orchestra, alimentat de substanta melodiei print cipale conduce spre reexpozitie. Cadenta pianului solist face trecerea spre o scurta coda, stralucitoare. Partea II, un poco adagio, straluceste ca un giuvaer printre cele mai frumoase pagini ale muzicii concertante clasice. Forma ei este aceea a liedului. In prima sectiune, a, instrumentele cu coarde intoneaza Melodia principala, luminoasa si ascendenta, sustinuta de un ritm al suflatorilor: pianul solist o reia intr-o sonoritate mai catifelata, la inceput singur, apoi acompaniat de orchestra. Tema principala apare impodobita cu ornamente gingase, dupa care prima sectiune se incheie cu un tril. Ectiunea mediana, b, este de o mare bogatie melodica.
A este initiata de pian. Punte in care pianul canta la doua voci un motiv duios face trecerea spre un dialog intre solo si tutti bazat pe o melodie de forta emotionala deosebita. Dupa un scurt tutti, tema principala rasuna din nou. Iscarea se incheie cu o cadenta a instrumentului solist. Partea III este un rondo. In miscare allegro assai, care poarta indicatia "а1г ungherese", pentru a marca unele inrudiri melodice si ritmice ale materialului tematic cu muzica populara a lautarilor unguri, binecunoscuta de compozitor. Cu o verva exuberanta, pianul canta acompaniat de orchestra tema-refren, caracteristica prin repetarea in ecou, in registre contrastante, a primului ei motiv: rondo eli’ungherese este o melodie sprintena, cu accente dansante, pe care orchestra o va canta in aceeasi alternare de registre, in ecou.
Oua teme secundare, cuplete, la fel de vioaie si ritmice, sporesc atmosfera exuberanta de veselie sarbatoreasca. Lternarea unor episoade in tonalitate minora cu altele in tonalitate majora, imbogateste sfera imaginilor muzicale, care converg la reliefarea plastica a optimismului si umorului robust, specifice lui haydn.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977