concertul in re major pentru pian si orchestra, a fost terminat la Viena, la 24 februarie 1788. I’resupunindu-se de catre unii cercetatori ai trecutului muzical ca ar fi fost interpretat de Mozart cu prilejul festivitatilor incoronarii imparatului austriei la frankfurt pe mein — in 1790, s-a dat lucrarii titlul concert al incoronarii" (kronungs-konzert) sub care a devenit cunoscuta. Prin stilul sau stralucitor, virtuoz, oarecum exterior, concertul in re major manifesta o reluare, la un nou stadiu al evolutiei lui Mozart, a stilului primelor concerte. concertul este alcatuit in forma obisnuita, tripartita. Dupa un prim allegro in forma de sonata, urmeaza o miscare lenta larghetto si un rondo final, allegretto. Partea i, allegro, incepe cu o ampla expozitie tematica a orchestrei. Ara introducere, tema principala rasuna vesel in nuanta piano la cvartetul de coarde, sprijinindu-se pe un ritm egal de patrimi: orchestra raspunde in forte cu o riturnela zglobie ce cuprinde toate instrumentele.
Tema secundara adusa printr-o fraza serpuitoare si puternic accentuata a primelor viori are aceasta infatisare sagalnica: o noua riturnela a orchestrei va lega tema secundara de un al treilea element tematic, episodic, ce rasuna vesel ea o replica de "opera bufa" la flaut si coarde. N tutti amplu si sonor pune capat expozitiei orchestrale. In acest moment solistul se angajeaza in actiunea muzicala. El reia tema principala (numarul 1) legind-o printr-un pasaj stralucitor de saisprezecimi de tema secundara, intonata in replica de orchestra. Ame suitoare si coboritoare ale solistului acompaniat de coarde, oferind surpriza unor bogate modulatii, introduc o noua idee, episodica si aceasta, prin mijlocirea careia solistul va readuce fara acompaniament orchestral tema secundara, dar de asta data in tonul luminos al lui in major. Ideea secundara trece apoi la orchestra impodobita cu game rapide si o figuratie stralucitoare de catre solist. Dezvoltarea se bazeaza mai mult pe prelucrarea temei secundare care este supusa de solist, la un moment dat, unei ample tratari conlrapunctiec.
N episod dialogat conduce spre repriza primei parti, unde solistului II va reveni reluarea temei secundare (numarul 2). N ultim schimb de replici intre orchestra si pianul solo, bazat pe elementul tematic episodic adus in prima expozitie orchestrala de flaut si coarde, va conduce spre cadenta. In pacate nu s-a gasit nici o cadenta originala, scrisa de Mozart pentru acest concert. Coda scurta a orchestrei incheie primul allegro. Partea 11, larghetto, este un lied instrumental in stilul melodic al "romantei" instrumentale. Al carei model perfect l-a faurii Mozart in miscarile lente ale concertelor in re minor si la major. Solistul intoneaza cu simplitate tema principala de un lirism transparent.
Pe care o reia indata orchestra. N episod de trecere, la pianul solo, va readuce cantabila melodic principala, apoi orchestra va conchide prima sectiune a formei de lied. N nou clement tematic secundar este introdus de pianul solist pe acompaniamentul discret al coardelor ce subliniaza gingasia melodiei: dupa ce se repeta la pian cu acelasi acompaniament, noua melodie moduleaza poetic din la major spre do si se incheie pe un acord cu coroana. Finalul, allegretto, este printre cele mai stralucitoare ron do-uri ale maestrului din salzburg. tema-refren adusa de solist este exuberanta: veselia ei contagioasa cuprinde intreaga orchestra, care o intoneaza forte. Fraza de tranzitie a viorilor reluata mai tir-zin de solist da un puternic impuls discursului muzical, care printr-un intai si un episod contrapunctic al suflatorilor va mijloci o noua interventie a instrumentului solo. Cesta introduce din nou.
Fara acompaniament de orchestra, primul cuplet, la fel de antrenant si vesel ca si tema principala. Upletul este repetat de pian si orchestra (oboi, corni, fagoturi si coarde) dupa care tonalitatea se schimba din major in minor, iar pianul descrie arpegii si arabescuri faurind o stralucitoare tranzitie, plina de surprize, catre ai doilea cuplet al formei de rondo, pe care-l introduc fagotul si coardele in tonalitatea la minor. Pianul solist va purta noul cuplet in lumina tonului major continuindu-l cu lungi arpegii stralucitoare in treizccidoimi. Emarcabila prin bogatia modulatiilor este sectiunea finala a rondomlui unde elemente tematice secundare sunt purtate prin variate tonalitati intr-un joc continuu de replici intre orchestra si solist. Dupa o a treia repetare a temei-refren (numarul 5) de catre pianul solist si apoi de orchestra, urmeaza peroratia finala in care pianul si orchestra se intrec in verva, umor si stralucire.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977