Prin amploarea dezvoltarii simfonice, prin dramatismul opozitiei dintre pianul protagonist si corul instrumental al orchestrei, prin atmosfera lui Dureroasa si incordata in acelasi timp, determinata in parte si de tonalitatea re minor, acest concert reprezinta un moment din cele mai semnificative ale fazei de maturitate deplina a lui Mozart. Tilul nou simfonic pe care Mozart il intemeiaza cu aceasta lucrare va fi continuat de Beethoven si Brahms cu alte mijloace artistice de expresie. Beethoven a fost constient de elementele noi care abunda in paginile concertului in re minor — cu care si-a facut De altfel debutul ca pianist la Viena — si pe care il considera, alaturi de lucrarile lui Bach, o piesa de fond din repertoriul sau pianistic. Cele trei parti ale concertului sunt: 1 Llegro, II. Omanta; III. Rondo.
Orchestratia originala se bazeaza pe orchestra de coarde, flaut, doua oboaie, doua clarinete, doua fagoturi, doi corni, doua trompete, timpani. Exceptionala bogatie melodica a lucrarii se evidentiaza chiar din prima parte, unde gasim nu mai putin de sase elemente tematice. Resursele expresive ale orchestrei sunt aici folosite cu o putere de inventie si cu o vigoare contrapunctica egala cu a celor mai frumoase simfonii. Instrumentele cu coarde expun, in nuanta plano, un motiv sincopat, dedesubtul caruia se remarca o figura miscata a contrabasurilor. Cest motiv ne conduce spre culminatia temei principale, ce rasuna energic in forte. Introducerea orchestrala isi afla concluzia intr-o noua melodie plina de o retinuta melancolie a instrumentelor cu coarde. Bia in acest moment pianul enunta o melodie nostalgica.
Visatoare, Dureroasa. Dupa expunerea acestei idei ce face parte din grupul temelor principale, orchestra intra in actiune, in tiinp ce pianul solist impodobeste cantul sincopat al coardelor cu adevarate broderii sonore. Instrumentul solist intervine din nou pentru a face sa rasune o melodie parca mai luminoasa, cu un ritm mandru si barbatesc. Cu aceasta noua idee, expunerea ampla, simfonica, a materialului tematic se incheie. Dezvoltarea este de o vigoare si un dramatism Beethovenian. Inaintea incheierii partii i, solistul executa de obicei o cadenta de llummcl; Beethoven a lasat si el o asemenea cadenta scrisa si cantata de el ori de cite ori interpreta acest concert. Partea II, romanta, reprezinta, prin atmosfera ingandurata si poetica ce domina in prima si ultima ei sectiune, un surprinzator contrast fata de impetuozitatea dramatica a allegro-ului initial.
Uind conducerea discursului muzical, pianul exipune de la inceput o melodie dulce si duioasa, o adevarata evocare lirica pe care o continua orchestra. Dupa ce orchestra repeta tema de mai sus, pianul raspunde cu o fraza melodica, de legatura, ce va servi la readucerea melodiei initiale. Ceea ce urmeaza este un episod cu totul neasteptat. Pianul declanseaza o dramatica si involburata fantezie, al carei romantism se sprijina pe arta clavecinistica a lui Bach, prevestind totodata pianistica Beethoveniana. Melodia este desfasurata cu generozitate in cele doua registre ale pianului numai de mana stinga, in timp ce mana dreapta executa in jurul ei un continuu desen frematator. Aceasta furtunoasa fantezie, intai in tonalitate minora (sol minor), se reia in tonalitate majora (si bemol major), dupa care o scurta cadenta readuce cu neasteptata poezie si delicatete ideea initiala, reexpusa de pian si apoi de orchestra. Oda este cladita pe un motiv de legatura, din ale carui elemente, compozitorul va tese vraja celei mai stravezii si mai poetice incheieri.
Partea III, rondo-prestissimo, este strabatuta de accente de veselie. Rondo-ul are mai multe teme, dar dintre acestea se remarca predominanta a doua melodii principale, organizate in cadrul formei de rondo-sonata. Pianul are initiativa actiunii muzicale. El enunta o avin-tala melodie pe care orchestra o duce mai departe • 0 a doua tema principala este cantata tot de pian dar ea este repede umbrita de revenirea celei dintai. Dezvoltarea aduce si ea elemente noi, sub forma unui motiv ale carui masuri sunt alternativ expuse de oboi si pian dar tema principala, antrenanta si tinereasca, a rondo-ului revine, conducand spre ultimele masuri ce incheie luminos (in tonalitate majora) acest admirabil concert.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977