Compus in 1909, concertul numarul 3 in re minor, opera 30, are multe trasaturi comune cu concertul precedent al aceluiasi compozitor. ambele lucrari cuceresc auditoriul prin profunzimea si intensitatea imaginilor artistice si bogatia lor melodica. In concertul numarul 2 Suflul liric este mai larg, mai amplu, pe cand concertul numarul 3 este mai plin de energie, dezvoltarea simfonica este mai dinamica si mai ampla, iar elementul de virtuozitate este mult mai puternic subliniat. concertul este alcatuit din trei parti. Partea i, allegro та non tanto, incepe cu o tema cantabila de o larga respiratie. Iata aceasta idee muzicala.
Ema, al carei inceput l-am reprodus, are un aspect de continua curgere, intinzindu-se pe aproape 25 de masuri, ea un fir neintrerupt. Ahmaninov, asemenea lui Beethoven, lui Brahms si ailor compozitori-pianisti, a cautat sa faca claviatura "sa cinte", sa treaca dincolo de limitele instrumentului — prea ingust din punct de vedere al posibilitatilor melodice. Melodia are un aspect arhaic, ca o povestire de demult, abia soptita. M vrut sa chit la pian o melodie — scrie compozitorul — asa cum o ciuta cantaretii14. Tema este expusa cu multa simplitate de catre solist, orchestra avand doar rolul sustinerii armonice. In ciirind insa, se dezvolta un dialog viu intre instrumentul solist si orchestra, in care cea din urma preia melodia. Dupa o dezvoltare destul de larga a primei teme urmeaza tema a doua, de un caracter la fel de liric si visator ca cel al primei melodii, intretaiata din cand in cand de accente patetice.
Intonatiile temei principale imprima caracterul lor desfasurarii intregii miscari, ce se incheie cu o cadenta grandioasa. Dupa cadenta urmeaza o scurta repriza in care cele doua teme amintite apar inca o data, formand parca epilogul unei povestiri dramatice. Partea II, intermezzo, este un adagio in care o melodie trista, ingandurala, aminteste de refrenele unor cantece populare rusesti. Ema, la inceput senina si contemplativa, devine din ce in ce mai agitata, iar Melodia pastorala capata accentele unei declaratii extatice de dragoste. Dezvoltarea ideii muzicale initiale este intrerupta de un scurt episod intercalat — un vals elegant si gratios, care aminteste tema principala din partea 1 a concertului. Dupa un scurt episod de trecere cu caracter de virtuozitate urmeaza fara intrerupere finalul. Tema principala a finalului, cu caracterul ei pronuntat rusesc, captiveaza prin energia miscarii impetuoase, prin ritmul sau barbatesc.
Tmosfera de bucurie si sarbatoare se meii line si la aparitia celei de-a doua teme, care, cu ritmica sa agitata, evoca o cavalcada. In aceasta atmosfera intervine subit o noua tema lirica, pasionata, deosebit de cantabila. Dupa o scurta reluare a temei principale a finalului in orchestra apare un scherzando construit din clementele tematice ale primei miscari, transformate intr-un ritm jucaus si capricios, ceea ce II da intregului episod un caracter fantastic. In repriza reapar ritmurile de mars ale temei principale si unele reminiscente din partea 1 a concertului, dupa care se anunta concluzia. Semenea finalului din concertul numarul 2 in do minor, ea are un caracter triumfal si grandios. Oda este construita pe tema melodici pasionate (numarul 6) ce intervine in mijlocul finalului.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977