Concertul in re major opera 77. Prima versiune a partii intai a concertului a fost trimisa de Brahms, in anul 1878, violonistului joseph joachim, prietenul sau de tinerete, care i-a dat un pretios ajutor la desavarsirea lucrarii. In iunie anul urmator, compozitorul expediaza editorului sau simrock partitura terminata, rugindu-l ca pe tiparitura sa fie mentionata dedicatia pentru joachim care a si cantat De altfel concertul in prima auditie, in anglia, unde a repurtat un mare succes. marele compozitor a conceput partida instrumentului solist dintr-o perspectiva simfonica, total deosebita de cea care atribuie protagonistului rolul unui virtuoz ale carui performante se profileaza pe o orchestra ce acompaniaza. Ar solistul nu-si sacrifica ratiunea de a fi, ci rivalizeaza cu orchestra, se opune parca tendintei sale de a-l coplesi si ingloba. Partea 1 a concertului, allegro non troppo, este scrisa pe temeiul principiilor clasice. Ca inceput avem de a face cu o expozitie orchestrala a unui material melodic bogat.
Cladita in forma de sonata, prima parte se deschide cu o tema mladioasa, cuprinsa parca de o ingandurare inteleapta: allegro non troppo. Noua idee adusa de glasul firav al oboiului este intrerupta de citcva puternice unisonuri care exprima parca o incordata aspiratie spre lumina. Si iata ca apoi, in fortissimo, motivul initial izbucneste jubila lor. In curand freamatul sonor se curma facand loc grupului de teme secundare. Boiul si flautul inalta aceasta cantilena. Xpozitia orchestrala se apropie de sfarsit la aparitia unui motiv taios, hotarat: solistul intra in ambianta sonora cu un lung pasaj cu caracter cadential, subliniat in orchestra de motivele cunoscute. Tema initiala se aude la viori.
Impodobita de figuratii suple ale solistului care in sfarsit o intoneaza apoi cu caldura. E aici incolo planul expozitiei orchestrale este urmarit si de solist. urmeaza o maiestrita dezvoltare a materialului tematic. Expozitia este marcata de readucerea temei de la inceput in sonoritati stralucitoare. Prima parte se incheie in accente pline le animatie sarbatoreasca. Partea II este un adagio in care ni se releva o fermecatoare expresivitate melodica. Ca ne face sa ni-l amintim pe Brahms creatorul atator minunate lieduri.
Oboiul, sustinut de armoniile celorlalti suflatori, canta aceasta melodie simpla ca o melodie campeneasca: dolce. Vioara solista preia cantecul dindu-i mat multa cursivitate. E anticipeaza apoi sectiunea centrala a adagio-ului, de un caracter pasionat. Revine pe urma prima sectiune a acestei forme tripartite prin readucerea melodiei oboiului. In final. Allegro giocoso, та поп troppo vivace, vioara solista expune chiar din capul locului refrenul jucaus cu accente de dans popular maghiar: tot vioara aduce o idee secundara cu un mers ascendent in care este concentrata o puternica energie. Replica violoncelelor, contrabasurilor si fagoturilor vrea sa fringa parca elanul viorii, ce triumfa insa.
Refrenul reapare apoi la vioara. In dezvoltarile materialului melodic cunoscut, solistului II sunt atribuite destule prilejuri de a-. Si arata virtuozitatea. Miscare putin mai grabita (coco piu presto), cu rezonante de mars, alcatuieste o coda larga, in care, dupa exemplul Beethovenian, Brahms mai valorifica inca o data materialul tematic, supus acum unor noi transformari.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977