Intre evolutia artei muzicale si perfectionarea constructiei instrumentelor a fost intotdeauna o interdependenta. Aca liszt era virtuozul pianului, nicold Paganini a fost, in aceeasi epoca, maestrul desavirsil al arcusului, care uimea pe toti cei ce-l ascultau. Drept ca fata de trecut vioara ramasese cam aceeasi. Ca atinsese perfectiunea constructiei mai inainte, pe vremea celebrilor lutieri italieni din cremona. Uar-ncrius si stradivarius, dar tehnica executiei pe acest instrument nu depasea un stadiu de perfectiune relativa, marcata de arta unor maestri preclasici, intre care il amintim pe tartini. Autorul faimoasei sonate trilul diavolului. Prin Paganini (1782 — 1840), violonistica mondiala face un urias pas inainte, un pas revolutionar, care a ramas la temelia scriiturii moderne pentru micul instrument cu patru strune.
Tudiind mai intai chitara, Paganini si-a faurit o agilitate instrumentala si o precizie ce apareau de-a dreptul miraculoase. Pentru el nu existau dificultati tehnice, cele mai complicate pozitii si combinatii fiind realizate in aparenta fara nici o greutate. Demenit de mestesugul sau ramas legendar pana astazi, violonistul a alunecat in compozitiile sale spre exaltarea virtuozitatii. Ar lucrarile lasate de el contin si pagini in care curge o melodica frumoasa, de o nobila inspiratie. Ea mai mare parte a lucrarilor de tip concertant ale lui Paganini au fost publicate dupa moartea compozitorului. Inscriind variatiuni pe diverse teme si un allegro de concert — care nu este altceva decat acel cunoscut moto perpetua, lista celor 8 lucrari din aceasta categoric este deschisa de doua concerte. Opera 6 si opera 7 (ultimul contine cunoscutul rondo al clopoteilor ).
Concertul pentru vioara si orchestra in re major, opera 6 concertul numarul 1 in re major reclama de la solist o deplina stapanire a instrumentului, o vigoare si o precizie violonistica de prim rang. Partea de acompaniament orchestral este conceputa in asa fel incat sa nu retina atentia ascultatorului in dauna urmaririi interpretului principal. concertul se deschide (allegro maestoso) printr-o introducere orchestrala avantata, in care este anticipata tema initiala ce va fi expusa curand de solist. Aceasta este intregita de un pasaj in terte paralele. Tema II, incredintata viorii, este un cantec induiosetor. In aceasta prima parte care are un aspect oarecum impro-vizatoric, de fantezie, mai apar si alte melodii, unele linistite, altele patimase.
Cadenta solicita din plin virtuozitatea spectaculoasa a solistului. Partea II, adagio espressivo, aduce farmecul insorit al meiodismului Italian. In tema de la inceput se poate deslusi infuenta stilului de opera. In finalul concertului, rondo — allegro spiriluoso, degetele solistului par sa redea zbenguirile unor mici fiinte care populeaza o lume feerica. Eproducem tema inaripata de la inceput si aceasta melodie a solistului pe care orchestra o acompaniaza ca pe o serenada.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977