Opera 35. concertul incepe cu o scurta introducere orchestrala (allegro moderato) in care rasuna o melodie generoasa a viorilor prime. Onoritatile se imbogatesc treptat, cresc in amploare si curand isi face aparitia instrumentul solist cu un scurt pasaj cu caracter improvizator, ce realizeaza trecerea spre tenia principala a primei parti, o melodie plina de farmec poetic. Intata la inceput de vioara solista, acompaniata discret, ea va rasuna pe urma amplu. Prin mijlocirea repetarii unui motiv ritmic se ajunge ia o noua idee muzicala, cu o linie unduitoare, adusa tot de vioara solista. Dupa un episod de inclestare intre orchestra si solist, linistea isi gaseste iar locul printr-o noua tema mingiieloarc, harazita protagonistului: la un moment dat, dupa ce este pusa parca la incercare toata maiestria interpretului principal, rcauzim — intonata in fortissinio — tema II pe un alt plan sonor decat era la inceputul concertului. Mploarea orchestrei dispare apoi dintr-o data, lasind sa se auda un scurt dialog intre suflatori si corzi, care este repetat de cateva ori.
Tema principala a acestei prime parti a concertului (numarul 1) revine la solist intr-o infatisare noua, figurata decoraііv. Ca este preluata de orchestra, care o prezinta cu putere in forma initiala ; curand apare cadenta, partea in care i se ofera viorii soliste toate posibilitatile de afirmare. In aceasta cadenta, nu este greu sa deosebim, printre pasajele de virtuozitate, frinturi din temele principale ale miscarii ce apare intr-un vesmint imbogatit cu fine arabescuri. Dupa terminarea cadentei, flautul, cu timbrul lui cristalin, canta tema principala a miscarii care este reluata de indata de solist. Catre sfarsitul primei parti, sonoritatile devin din ce in ce mai bogate, miscarea se insufleteste, afirmind un sentiment de bucurie tinereasca, biruitoare. Partea II, andante, este una din cele mai reprezentative pagini ccaikovskicnc din punct de vedere al frumusetii melodice. Intitulata canzonetta ca se distinge prin farmecul plin de caldura cuceritoare.
A inceput, clarinetul acompaniat de ceilalti suflatori infatiseaza o melodie suava ca un cantec cc izvoraste din departare, in linistea unei nopti. Solistul aduce pe urma o tema de o deosebita expresivitate. Ot instrumentul solist face sa se auda o noua idee muzicala frematatoare, dupa care revine tema pe care o cantase la inceput. Imbogatita de asta data prin participarea clarinetului si a flautului. Anzonetta se incheie in sonoritati poetice in care, pe nesimtite, se infiltreaza un motiv ce va duce la surprinzatoarea aparitie a finalului concertului. Intr-adevar, finalul — allepro rivacissimo — izbucneste furtunos. Dupa un acord taios, orchestra inceteaza de a mai canta.
In acest timp, solistul — intr-un pasaj de cadenta — ca un fel de verificare a fortelor proprii, isi ia elanul cu care va conduce finalul. Ascuta din prima celula ritmica a introducerii, tema principala a finalului este expusa de solist. Idee muzicala contrastanta este adusa de vioara solista. E urma, oboiul si clarinetul isi ridica glasul, impartindu-si in mod egal expunerea unei cantilene pastorale. Vioara solista reafirma apoi ideea muzicala principala, repeta motivul ci caracteristic, si infiripa un dialog cu grupul viorilor prime din orchestra. Intreaga evolutie a ultimei parti a concertului se axeaza pe elementele tematice principale semnalate. Oliditatea constructiei, bogatia melodica, deplinul echilibru dintre masa orchestrala si partida solistului ce imbina pagini de expresivitate adanca cu momente de sclipitoare bravura, iata ce caracterizeaza in cateva cuvinte, aceasta lucrare a genialului compozitor rus, lucrare care si-a cucerit un loc de cinste in repertoriul violonistilor.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977