Compus pentru vioara solista cu acompaniamentul unei orchestre alcatuite din cvintetul instrumentelor cu coarde, doua oboaie si doi corni, concertul in re major a fost descoperit si tiparit, dupa cum s-a aratat, abia in anul 1908. In concertul in re major, raporturile dintre partile solo si tutti reprezinta o mai mare libertate formala decat in celelalte lucrari concertante pentru vioara. Ideile — sporite numeric — circula, cu o melodioasa si poetica libertate a fanteziei, din orchestra in partida solistica si apar surprinzator acolo unde auditoriul se asteapta mai putin. concertul este alcatuit din trei parti. Partea i, allegro maestoso, incepe cu obisnuita expozitie tematica orchestrala. Tema i se caracterizeaza printr-un ritm punctat si prin accente mindre, voluntare, energice. Ca se continuii cu un sir de figuri melodice, alcatuite din triolete legale.
Tranzitie, bazata pe o formula lapidara, readuce in alt registru tema principala. In curand isi face aparitia un nou element tematic, contrastant, mladios, liric. Intreaga expunere a orchestrei cuprinde doar 27 de masuri, dar abunda in idei muzicale care vor fi ulterior preluate si amplificate de instrumentul solist si de orchestra, sau vor fi imbinate intr-un subtil contrapunct. Xpozitia se incheie cu o figura arpegiata, de doua ori repeta , suprapusa peste tema 1 Oara solista intra in actiunea muzicala cu aceleasi acorduri initiale cu care orchestra a precedat intonarea temei principale. Xpresive acorduri ale viorii, game suitoare, varierea figurii arpegiate si a sirului de triolete integrale in conturul solistic conduc discursul muzical spre un nou element. Allegro maestoso.
Dezvoltarea prelucreaza bogatul continut tematic, cinlul viorii facand sa alterneze trasaturile stralucitoare, virtuoze, cu eleganta liniilor cantabile. Epriza repeta, dar nu identic, prima, sectiune. Cadenta instrumentului solist conduce apoi spre un. Tutti orchestral, in care tema principala rasuna energic si inin-dru. In forte, pentru ultima dala. Partea II, andante, este o revarsare de calde melodii, in ambianta romanici instrumentale si a miscarii lente, visatoare, din serenadele Mozartiene. Este sonoritati vatuite si un acompaniament in pizzicato, orchestra traseaza conturul unei melodii suave.
Ndante. In loc s-o preia si s-o continue, vioara isi inaugureaza discursul cu fire melodice noi, cu scurte si expresive note de pasaj, cu triluri si arpegii din care se dezvolta o cantilena. Ndante. Orchestra si vioara isi infratesc chilul, dezvoltind clementele citate mai sus pana la un tril prelungit ce se continua cu o cadenta conclusiva a instrumentului solist. Rilurile in decrescendo ale viorii, legate de o figura cu intonatii de suspin, par a sugera o despartire. Partea III, allegro, este un rondo. Efrenul ce domina intreg finalul, prin revenirea sa periodica, capata de la inceput o larga expresie simfonica, fiind intonat cu verva, umor si elan tineresc.
Ondo. Aceasta idee se a fla si in partitura muzicii de balet les petils riens sub infatisarea unei gavote. Itmul de gavota a fost pastrat, dar tfempoul a devenit mai nervos, mai antrenant. Intre ideile secundare (cuplete) ce revin in decursul ron-f o-ului, remarcabila prin savoarea ei populara este o melodie dansanta, adusa de vioara solista. Dupa o cadenta a viorii, rondo-ul csle reluat, dar de asta data refrenul apartine instrumentului solist. Ca doua cadenta a instrumentului solist pregateste concluzia (coda), in care rasuna pentru ultima oara refrenul.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977