Josef Haydn s-a nascut in 1732, in satul rolirau, intr-o familie de tarani. In copilarie, a invatat muzica de la un invatator din satul natal, iar la varsta de 1 ani, a fost angajat in corul de copii al catedralei sfantul stefan din Viena. Unde a invatat totodata sa cante la diferite instrumente. In acelasi timp Haydn s-a dedicat cu pasiune compozitiei, complelindu-si cunostintele printr-o munca asidua. Datorita faimei castigate cu primele sale lucrari de muzica de camera, a fost angajat in 1759 de catre un aristocrat ceh, in calitate de capelmaestru, iar doi ani mai tarziu, a trecut in serviciul familiei eszterhazy. Imp de aproape 30 de ani, compozitorul a dus o viata retrasa pe mosia stapanilor sai. Datorita faptului ca Haydn a avut totusi existenta asigurata si o orchestra exclusiv la dispozitia sa.
El a avut posibilitatea sa experimenteze diferitele genuri muzicale, ceea ce a contribuit in mare masura la dezvoltarea talentului sau componistic. In aceasta perioada, Haydn a scris un numar foarte insemnat de simfonii, cvartete, concerte pentru diverse instrumente, trio-uri, sonate, opere si alte lucrari. In anul 1790, o data cu dizolvarea orchestrei particulare a familiei eszterhazy, el s-a mutat definitiv la Viena. Ici, nemaifiind ingradit de cadrele inguste ale capelei si de gusturile fostilor sai patroni, creatia lui ia un avant nou. In aceasta vreme (intre 1791—1795). Haydn a fost de doua ori invitat in anglia. Cu acest prilej a scris un numar mare de lucrari de muzica de camera, precum si vestitele sale simfonii londoneze in numar de 12.
Pentru care universitatea din oxford i-a conferit titlul de. Doctor honoris causa". In ultimii ani ai vietii sale, sub influenta lui handcl, Haydn a compus oratoriile crea[iunea si anotimpurile, care se situeaza printre cele mai valoroase creatii ale sale. Acind sunteza artistica intre cuceririle stilistice ale maestrilor scolii din mannheim (starnitz, cannabich. Ichter si altii) si traditiile si experienta compozitorilor vienezi si italieni inaintasi, Haydn este, in ordine cronologica, primul dintre cei trei mari compozitori (haydn, Mozart, Beethoven) care formeaza scoala clasica vieneza. El tinde catre o generalizare artistica a imaginilor inspirate din viata, in forme muzicale ample, bazate pe dezvoltarea consecventa, logica si clara si in acelasi timp contrastanta, a ideilor muzicale. Violoncel si orchestra in re major, opera 101.
Concertul pentru violoncel si orchestra in re major este cel mai cunoscut si apreciat dintre numeroasele concerte instrumentale ale lui haydn, constituind in acelasi timp una din cele mai pretioase contributii la literatura oarecum restransa a violoncelului. Pre deosebire de caracterul virtuoz specific lucrarilor similare ale- epocii, in concertul lui haydn, instrumentul solist nu merge pe linia sonoritatilor ample si a bravurii cerute pentru sala de concert, ci se mentine intr-o sfera mai intima, mai potrivita pentru muzica de camera. Pana si factura temelor principale ale concertului tradeaza preocuparea compozitorului de a alege acest cadru pentru a valorifica in cele mai bune conditii potentialul expresiv al violoncelului, determinat de timbrul sau catifelat si mingiietor, care se preteaza mai curand cantilenei decat pasajelor rapide si stralucitoare. concertul este alcatuit din trei parti — una vioaie, una lenta, meditativa, si un final energic — devenite traditionale in domeniul concertului instrumental inca de la inceputul veacului xviii. Partea i, allegro moderato, construita in forma sonatei clasice, incepe cu o introducere orchestrala in care sunt expuse cele doua melodii ce constituie materialul tematic de baza al miscarii. Senina ca o frumoasa zi de primavara, tema principala apare la viori. E un caracter foarte asemanator, tema a doua.
Ste intonata in curand de cele doua oboaie, sustinute de grupul coardelor. In aceste doua melodii, reluate si amplu dezvoltate de violoncelul solo, se ivesc apoi, ca niste ecouri, o serie de mici motive secundare care, prin cromatismul lor pronuntat, arunca o usoara umbra de melancolie asupra peisajului insorit sugerat de aceasta muzica incantatoare. Catre sfarsitul primei parti, solistul executa o cadenta de mare virtuozitate, imprimind incheierii un caracter sarbatoresc. Partea II, adagio, scrisa in forma de lied, se bizuie pe o fraza melodioasa de o expresie visatoare: 0 a doua idee, putin mai miscata, formeaza partea mediana a acestei poetice pagini, care se va sfarsi prin revenirea primei melodii. Finalul. In forma de rondo, aduce prin melodie si ritm ecouri ale dansurilor populare austriece. Melodia principala (refrenul) este expusa cu o verva stralucitoare de violoncelul solo.
Lternind cu refrenul, apar o serie de teme secundare (cupletele). In desfasurarea plina de voiosie a rondo-ului intervine un moment in care tema refrenului este transpusa in tonalitate minora (re minor), ceea ce creeaza o atmosfera de ingandurare si tristete. Ar cateva clipe mai tarziu un nou cuplet in tonalitatea fa major, restabileste dispozitia optimista si atmosfera de exuberanta dragoste de viata. Dupa acest intermezzo, concertul se incheie in ritmul vioi al temei refrenului, reluat mai intai de instrumentul solist si apoi pentru ultima oara de orchestra.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977