concertul pentru violoncel si orchestra in la minor, opera 33, dateaza din 1872. Ontinutul de idei si sentimente este exprimat intr-o forma noua, pe vremea aceea, inaugurata prin concertele pentru pian si orchestra ale lui Franz liszt. Rmind exemplul dat de marele sau contemporan, saint-saens aplica in concertul sau procedeul ciclic, care consta in revenirea periodica a unor elemente tematice de baza. Rganic legate intre ele, prin impletirea acestor teme fundamentale, cele trei parti ale concertului se executa fara intrerupere. Prima parte — allegro non troppo. Incepe, fara vreo introducere orchestrala, cu tema principala. Ste expusa de catre solist, chiar din primele masuri.
Lina de pasiune, aceasta tema va reveni in repetate rin-duri in decursul desfasurarii concertului, imprimind intregii lucrari un caracter dramatic. In contrast cu expresia framantata a primei teme, ideea a doua aduce un moment de expansiune lirica admirabil redata prin timbrul cald si invaluitor al violoncelului. Dupa o ampla dezvoltare a acestui material tematic, miscarea se stinge cu o fraza melancolica a instrumentului solist, ramas singur si parca suspendat. Proape fara intrerupere, orchestra va ataca apoi purtui II — allegretto con moto — care se intemeiaza pe o singura tema de un caracter dansant, amintind oarecum de alura gratioasa, putin ceremonioasa, a menuetelor din suitele clavecinistilor francezi. Ca capatul acestui episod, patruns de poezia departatului rococo, tema principala a primei parti (numarul 1) reapare in orchestra, gonind reminiscentele trecutului cu expresia ei sumbra, strafulgerata de accente de revolta. Partea finala — un poco meno mosso — este dominata de o melodie larga si plina de patos romantic, expusa cu caldura de instrumentul solist. Catre sfarsitul miscarii, orchestra reaminteste pentru ultima oara tema obsedanta din partea intai (numarul 1), dupa care violoncelul ataca coda, aducand pe neasteptate o melodie noua, de o infatisare voioasa si plina de elan tineresc.
Stfel, concertul se incheie intr-o atmosfera luminoasa, ce produce efectul unei binevenite destinderi dupa incordarea dramatica care predomina de-a lungul intregii lucrari.
* Notă: Pricope, Eugen - Ghid De Concert, 1977