La 4—5 ani de viata, un obiect care-si modifica forma lungindu-se pare ca "creste" in volum. Copilul se concentreaza puternic pe dimensiunea care creste, scapand din vedere dimensiunea care scade (pentru ca suprafata, volumul ocupat sa ramana, de fapt, neschimbate). Nu le poate "vedea" deodata. Actiunea inteligentei lui este interiorizata, reprezentabila,. Dar subordonata realului (pe care il deformeaza prin "centrare"). Fireste ca intr-un al doilea caz copilul se poate "centra" pe dimensiunea care scade si el ajunge la concluzia ca obiectul "se micsoreaza". sunt necesare exercitii alternative repetate pentru ca la sfarsitul perioadei luate in consideratie, in baza unei experiente cognitive corespunzatoare, prin coordonari intuitive, sa poata ajunge la importanta idee a conservarii de substanta.
Intre 7 si 9 ani copilul nu mai simte nevoia sa-si "mareasca" si, respectiv, sa-si "micsoreze" succesiv obiectul cunoasterii (in cazul in care acesta sufera o astfel de transformare). El le concepe ca actiuni simultane, anulindu-se reciproc. Nu si le mai reprezinta. Acum intelege. Este etapa formarii schemelor sau structurilor logico-matematice. Structurile de conservare (a cantitatii de substanta, a greutatii, volumului) se obtine prin operatii logice. Creste coordonarea activitatilor perceptive, creste capacitatea de a realiza cuplaje mai complete (se accentueaza decentrarea, palesc iluziile perceptive), inteligente evoluand spre structuri tot mai echilibrate, spre un echilibru dinamic (tot mai mobil si, in acelasi timp, tot mai profund) al structurilor.
Realitatea obiectiva il "someaza" pe om s-o cunoasca. Dar cunoasterea, adevarata, se realizeaza numai in interactiune cu ea, in procesul indelungat, contradictoriu, variat si variabil, de ia o varsta la alta, al practicii. Munca copilului este jocul; jocul virsinicului este munca — spunea un mare pedagog atragind implicit atentia asupra faptului ca ceea ce noi astazi numim "practica" era si in conceptia sa o gama extrem de larga de interactiuni cu lumea, esentiale fiind cele doua "pietre de hotar", jocul si munca, ambele cu influenta hotari-toare asupra formarii omului. Copilul nu numai ca trebuie "lasat sa se joace",. Dar trebuie ajutat, antrenat ca sa se joace cat mai "inteligent", cu cat mai mult folos. Fireste ca nu putem desparti cunoasterea de cuvant. Orice cunostinta nou dobandita este exprimata in semnele limbilor naturale.
Limba naturala este realitatea materiala a gandirii. Cum anume o foloseste creierul in fiecare clipa a vietii sale nu este insa chiar atat de simplu de explicat. Intre gandire si limbaj exista o unitate dialectica de netagaduit (au dreptate aceia care sustin ca cea mai mare parte a vietii noastre ne ocupam de. cuvinte?). Toate limbajele (al gesturilor, al mimicii, limbajele artistice. Ale calculatorului) le traducem, in cele din urma, tot in cuvintele limbii materne, adica in "semnele limbii naturale? Daca munca a fost factorul determinant al transformarii maimutei in om sa nu neglijam faptul ca in perfectionarea ulterioara a omului un rol esential l-a jucat si munca cu cuvintele.
Munca l-a facut pe om sa cunoasca lumea,. Dar graiul articulat, limba, comunicarea interumana l-au ajutat sa-i desluseasca, din ce in ce mai limpede, intelesurile. Toate cele exprimabile ca si cele inexprimabile — ghicite, presimtite doar, cele pe care nu le putem numi, inefabilul — se pot infatisa individului uman in haina prea modestelor cuvinte. Semne "transparente" la sens si la semnificatie. Aidoma surisului giocondei, cuvantul poate avea mai multe intelesuri. Le comunica pe toate deodata sau ni le prezinta pe rand? E generos, este darnic sau abia daca-si face datoria spunind strictul necesar?
Aceasta depinde si de masura in care noi am reusit sa "domesticim" cuvintele, sa le imblinzim si sa ne imprietenim cu ele. Citim carti, "citim" si "poze" — cand suntem copii —,. Dar "citim" si realitatea (de fapt in carti cautam, constient sau inconstient, tot realitatea). Fireste ca o conditie indispensabila estesa stim sa "citim", inca inainte de a merge la scoala noi invatam "alfabetul" complex al lumii in care ne-am nascut, prin scheme, structuri. Continuam, apoi, toata viata noastra. Cu mintea si cu sufletul invatam. Invatarea unui limbaj (nu doar cuvinte, ci si practica lor) — asta inseamna, in fond, specializarea, insusirea unei meserii; descoperirea de noi intelesuri pentru un termen vechi poate fi echivalentul unei descoperiri in stiinta, al unei inventii sau inovatii.
Cuvintele unui limbaj nu se invata disparat, prin deschiderea, la intamplare, a dictionarului, ci integrate intr-un sistem coerent de cunostinte. Cineva vorbea odata, cu toata seriozitatea, despre o "hemoragie de singe" — convins fiind ca spusese "pierdere de singe"; invatatura lui nu trecuse dincolo de memorarea "pe de rost" a termenului "hemoragie" si a uitat, cu timpul, ca acesta, singur, inseamna "pierdere de singe". Ca si in cazul celebrului "munca si travaliu" — cuvintele netre-eute prin judecata se razbuna!) Dezvoltarea propriu-zisa a vorbirii presupune dezvoltarea inteligentei, si invers, continua asimilare a realului la schemele proprii cu acomodarea tot mai fidela, tot mai adecvata, a acestora la real.
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977