"" — prevestesc popularizatorii stiintei. intai — pentru ca respiratia ne este scurta. Apoi — pentru ca obiectul cunoasterii nu este un everest oarecare; el este, daca vreti un everest care urca, inainteaza odata cu noi. cand crezi ca ai ajuns pe culme, dincolo de ea, iti apare o alta mai inalta, mai ispititoare. Cine este el? De unde vine si incotro se indreapta? Cum este alcatuit?
Care este vatra primului sau gand? Intrebari ca acestea s-au desfacut in cartea mea. Si mai multe inca — destule fara raspuns. Credem insa cu putere ca urmasii — sau urmasii urmasilor nostri — vor ajunge sus. Inca de la anii tai mi-am dorit sa scriu o carte despre creier. Voiam sa-l inteleg. cand scrii iti dai mai repede seama ce stii si ce nu stii despre un lucru.
Adolescenta fiind, creierul omenesc ma fascina. Urmaream faptele lui cu aceeasi emotie infrigurata cu care, in diminetile timpurii de vara, acasa la alba, ghemuita pe treptele de la intrare, sau altadata in munti, pe ceahlau, pe abrupturile retezatului, deschideam larg ochii ca sa pot cuprinde, cu mintea si cu sufletul, acele rasarituri solemne, inaugurale, de soare, care transformau in lumina cerul meu impinzit de luceferi. Creierul este insusi omul" — imi spunea tata — "si nu se stie prea sigur", adauga el zimbind, "daca omul are in slujba sa un creier sau creierul are in slujba sa un om". In mintea mea il asemuiam soarelui; altii l-au supranumit "everest" — adica cea mai semeata si mai greu de escaladat culme a tuturor muntilor de pe terra. Dar creierul omenesc este, desigur, mult mai mult decat un rasarit de soare sau decat un everest. Soarele, cu neodihna arderilor lui, cu exploziile patimase, cu lumina calatorind in univers o vreme pe care noi o numim "vesnicie", el, soarele, luminatorul si intretinatorul vietii pe pamant, el nu stie absolut nimic despre ceea ce lumineaza si intretine. Nu stie nimic despre el.
Ca atare, nici nu se poate bucura primavara cand o lume intreaga, pe care noi o numim "natura", izbucneste frenetic, infloreste bogat, se pregateste sa rodeasca si apoi sa moara, ca sa renasca mereu, sub revarsarea de energie pe care chiar el, astrul, o trimite spre pamant. Daca ar sti, daca ar vedea cu adevarat toate acestea, poate ca ar avea motive sa fie, din cand in cand, fericit. Dar cine a mai vazut soare fericit? Natura, ce-i drept, pare fericita uneori, dar nici ea nu stie nimic despre toate cite i se intampla — deci n-are cum sa fie. Iertati-ma. Ati observat greseala? Singur omul poate fi fericit — asta este adevarat.
Dar omul face parte din natura! Fara sa vreau si fara sa-mi dau seama, am opus omul — naturii dintr-o prejudecata, dintr-un obicei care nu-i al meu, dar care m-a furat tocmai in momentul cel mai putin potrivit. Deci rectificam: natura poate fi si este, nu o data, fericita prin om. Pentru ca omul stie, omul vede, omul stie ca stie, stie ca vede, omul poate afla tot ceea ce vrea sa stie, sa vada si sa afle. Firul acesta de viata — fir daca-l raportam la intreg viul trecut si prezent de pe planeta —, cu setea lui uriasa de cunoastere, ne demonstreaza faptul ca el este cel prin care natura intreaga, everestul, pamantul, soarele nostru isi pun intrebari. Daca n-ar fi asa, ar mai exista oare atitea intrebari care ard ca setea, intrebari care "sapa fintini"?) "" — pretind, pe buna dreptate, popularizatorii stiintei, intai — pentru ca respiratia ne este scurta: in nici una din clipele vietii noastre nu putem cunoaste cat am vrea.
Apoi — pentru ca obiectul cunoasterii nu este un everest oarecare, ce se resemneaza sa ramana in urma sub pas; el este, daca vreti, un everest care urca, inainteaza odata cu noi. Pe masura ce il descoperi — el creste. cand crezi ca ai ajuns pe culme, dincolo de ea iti apare o alta, mai grea, mai inalta, mai ispititoare. Sa renunti, cand ai ajuns unde ai ajuns?! Omul nu poate renunta in general la cunoastere. Ca opri un om din aceasta aventura, inseamna a-l impiedica sa fie om. Dar, oare, v-ati gandit vreodata de ce este atat de necesar sa intrebi si sa afli?
De ce cunoasterea de sine a omului ocupa un loc central intre suisurile sale? Vom vedea mai departe daca putem sau nu putem da, la aceste intrebari, vreun raspuns. Experienta de pana acum a omenirii arata, insa, ca "fintina" care a apucat sa-i racoreasca macar o clipa ochii, cu apa curata, apa "cu stele", apa tuturor celor care "au vazut idei", il va atrage intr-una, irezistibil. Este blestemul, sfantul blestem al acelora dintre vietuitoare care si-au vandut (nu, nu si-au vindut —- si-au inchinat!) Sufletul cunoasterii. Secolele care s-au scurs au dovedit cu prisosinta ca pentru om - ca pentru nici un alt locuitor al terrei — cunoasterea, adevarul constituie probleme de viata si de moarte. Daca n-ar fi asa, cum s-ar mai explica faptul ca au existat oameni care s-au lasat arsi pe rug pentru cite o intrebare, pentru cite un raspuns?
* Notă: Grosu, Eugenia - Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1977