Priviti tablourile pictate in ulei de la van eyck incoace; timpul nu a avut asupra lor o actiune destructiva si starea lor de conservare ne permite sa analizam metodele si materia lor; culori simple, transparente, luminoase, folosite fara complicatii armonice, desen clar care descrie lucrurile cu vioiciune si cu precizie. Artistul gasea, pentru a picta in ulei, o materie supla si supusa, cu care nu avea de ce sa umble cu subterfugii, nu intalnea obstacole in lata pensulei, se putea exprima direct, fara ocolisuri. Micile tablouri din aceasta epoca fericita scot in evidenta aceasta usurinta de exprimare si aceasta expresivitate naturala la fel ca si marile opere. Dar incepind cu secolul al xviii-lea, academismul inventeaza tehnica picturii in ulei: aceasta devine manierista, dificila; are reguli pe care crede ca le detine de la vechii maestri, care trebuie invatate si aplicate. Si totusi cand punem o copie, chiar facuta de Delacroix, alaturi ele originalul lui rubens (se poate vedea exemplul la muzeul din bruxelles), ne dam seama de diferenta. Apoi impresionistii vor sa picteze luminos, ei scot din palete pigmentii de pamant si negrul; totusi, putem vedea la vechii maestri cat sunt de frumoase aceste culori. Seurat nici nu mai amesteca culorile; nuantele le reda prin amestec optic cu ajutorul tuselor punctate.
Fovistii picteaza cu culori pure, contrastindu-le si apeleaza la deformari ale desenului ca sa realizeze cromatismul lor arbitrar. ; unii amesteca in culoare nisip, sticla, hartie. Toate acestea provin din carenta materiei, cauza a acestor dereglari, mai mult decat din cautarea unei noi frumuseti. Disparitia materiei este cea care a schimbat stilul picturii. Zadarnic sustine pictorul modern ca descinde din traditia luptei impotriva academismului; nu-i mai credem nici pe unii, nici pe altii. Si totusi, modernii sunt cei care au dreptate sa fieimpotriva academismului, dar ei nu pot aduce dovada materiala a inrudirii lor cu vechii maestri. Slaba calitate a materiei II obliga sa faca din pictura o arta de sugestie si nu o arta sensibila, sa gaseasca aceasta forma expresiva in mijloace extrapicturale si sa caute solutii tinand de intelegerea unor probleme apartinand domeniului tehnicii.
Si astfel divortul intre public si arta se accentueaza deoarece, pentru a intelege arta moderna, sunt necesare efortul inteligentei, initierea, reflectia. Acum nu mai avem o comunicare directa, spontana cu simturile; arta nu mai infatiseaza tuturor privirilor elementele de frumusete cuprinse in lucruri; ea isi tradeaza functia. Totusi, aceasta drama nu s-a consumat fara un castig pentru noi. Astazi inregistram doua atitudini: de o parte, asa-numitii "pompieri" se inspira din maestrii clasici, fara sa inteleaga ca nu mai au mijloacele materiale pentru a-i egala; de cealalta parte, sunt revolutionarii, care simt cu Durere regresul materiei picturale si cauta solutii in afara picturii. Sa ne inchipuim ca s-ar putea redescoperi secretele pierdute ale picturii in ulei a vechilor maestri, culorile lor stralucitoare, ductile, transparente, permanente. Sa tinem seama, pe de alta parte, de contributia sensibilitatii timpurilor noaste, de discutiile critice acumulate de un secol incoace, de noile exigente ale simtului nostru decorativ. Cite lucruri am vedea!
Arta si-ar redobindi audienta la marele public, ar regasi acea capacitate de comunicare directa care ar cufunda-o din nou in emotia sufletului multimii, fara sa piarda contactul cu elita. Opera picturala si-ar regasi locul in mijlocul miilor de lucruri pretioase prin materia lor cu care artele decorative stiu sa se inconjoare si in mijlocul carora tabloul nu ar mai fi un obiect trist si posomorit. Si fara indoiala ca atunci ar putea sa ia nastere stilul timpurilor noastre, acest stil a carui nevoie o simtim, ale carui elemente le intrezarim. Marii artisti de la sfarsitul secolului al xix-lea au trasat o cale glorioasa si ar fi nedrept sa o contestam, operele lor le egaleaza pe ale maestrilor din marile epoci; dar nu suntem oare indreptatiti sa ne temem ca, mai tarziu, confruntarea acestor opere cu cele ale marilor clasici nu ar mai putea sa le fie atat de favorabila pe cat ar fi corect, din vina unei materii care adesea a tradat bogatia si complexitatea efortului lor.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980