Lucrarea lui mcrimae ne prezinta trei variante numite: verni Italian, verni flamand, verni englezesc. Acesta din urma, care dateaza probabil din limpid sederii lui van dyck la Londra, este descris intr-un mod foarte caracteristic: "daca amestecam verni cu mastic si esenta de terebentina cu ulei sicativ care contine litarga dizolvata, amestecul devine gelatinos, cu atat mai consistent cu cat in ulei este dizolvata mai multa litarga, iar in verni mai multa rasina. Aceasta gelatina se pastreaza pe paleta, ca si culorile, fara sa-si schimbe locul. Caracterul lichid al acestui vernil il face deosebit de potrivit pentru glasiuri, pentru ca se intinde sub pensula cu foarte mare usurinta". Se pare ca marimae nu numai ca a controlat faptele prin propria-i experienta, dar a incercat sa faca mai mult inca, evitind colorarea pe care o cauza faimosul ulei negru (ulei fiert cu litarga). Dupa el, plumbul trebuia combinat la rece. Noi, acum, stim sa o facem si acest lucru determina valoarea actualului "medium flamand.
Dar in timpul fierberii se adauga ceara. De mayerne recomanda o parte ceara la sase parii de ulei sicativ. El nu specifica originea geografica a procedeului, dar pentru a folosi limbajul sau, in fata acestei tuse largi, mai bogata si mai mata decat cu procedeul flamad, am spune: "in asta consta efectul". In plus, se stie ca folosirea cerii in pictura este de origine Italiana. O esenta bine pastrata se evapora fara reziduuri. Dimpotriva, lasata intr-un recipient prost inchis, ea da nastere unui produs rasinos nevolatil si foarte viscos. Lichidul care curge in afara flaconului devine lipicios.
Sa nu ne miram deci daca ceva asemanator se manifesta si pe tablou. Esenta de terebentina, cindva substanta medicinala, este considerata in prezent ca fiind raspunzatoare de iazurile de alergie: intrebuintarea ei nu este bine vazuta de catre comisiile de igiena, deci este bine sa o evitam pe cat posibil. Lavanda avand o intrebuintare limitata din diferite motive, raman derivatele petrolului distilate pentru pictura. Noi recomandam white spirit, produs curent si ieftin, potrivit in majoritatea cazurilor. Daca vrem sa modelam mult timp, II inlocuim mai mult sau mai putin cu uleiul esential de petrol. Trebuie sa ne asiguram ca aceste lichide se usuca pe litrie fara sa lase urme si sa ne amintim ca anumite rasini sunt incompatibile cu derivatele petrolului. cand avem indoieli, facem o proba si verificam dupa uscare.
La toti vinzatorii de culori din Italia se vinde un ulei gros, pe care ei il numesc ulei de ambra de venetia. El este foarte tulbure, dar ei folosesc un siretlic, prin care cu caramida pisata, sau cu o coaja de piine il limpezesc si-l albesc. Acest ulei amestecat pe paleta cu culorile deja frecate in mod obisnuit cu ulei de in sau de nuca, le face sa curga, impiedicindn-le sa se intrepatrunda si sa devina mate si le da un lustru ca de sticla, de o stralucire minunata. Cred ca acesta este uleiul de care mi-a vorbit si s-a servit gentileschi. El nu miroase deloc. De mayerne nu-i da compozitia, asa ca ne marginim la presupuneri. Sa fie oare acesta produsul pe care anumite caracteristici il apropie de uleiul emplaslie si care ar fi fost folosit, mai mult sau mai putin modificai, in Italia, la sfirsitul secolului al xvii-lea?
Dupa lexl, el ar fi continut, in plus, copal. Nu putem nici sa afirmam ca ceea ce numim, cu maroger, "medium venetian" este acela din epoca de aur, unde, De altfel, intervenea, poate, o emulsie de tip apa in ulei. Ceea ce propunem noi s-a numii astfel deoarece contine elementele folosite pe atunci in mod curent la venetia; el permite obtinerea acelorasi efecte la pictare. Modul de executie. In flandra, ca si la venetia, chiar in anglia, cu van eyck, culorile erau "diluate" cand se foloseau cu uleiul si verniul amintite. Mod de folosire pe care-l precizeaza examinarea paletei lui van heemskerk, unde mediumul este in mod clar separat de culorile frecate, si pasajul lui de mayerne, relativ la "uleiul gros numit ulei de ambra de venetia". Acest ulei, amestecat pe paleta cu culorile deja frecate in mod obisnuit cu ulei de in sau de nuca.
Ceea ce se rezuma astfel: "inediumurile se adaugau in timp ce se picta, prin amestecare chiar pe paleta si, desigur, variind ti-se dozele, cu culori frecate cu ulei crud. Acest din urma detaliu este esential. Nu era nevoie de culori preparate in mod special. Simplele culori de ulei din tuburile pe care le cunoastem in zilele noastre raman in traditie. Nu avem nimic altceva de cautat, ci doar sa le adaugam mediumul potrivit facturii pe care o dorim. Oricare ar fi acesta sa nu uitam ca folosirea unui diluant (esenta) este amintita in permanenta: terebentina, lavanda sau petrol. Aceste trei produse figureaza intr-adevar in manuscris.
Ele difera prin timpul lor de uscare si prin mordantul lor, uleiul de lavanda fiind cel mai penetrant. In ceea ce priveste terebentina, excelenta in sine, ea trebuie conservata ferita de aer, ca sa nu pateze si sa nu dauneze uscarii finale. Acordam multa importanta acestui detaliu materialse. Artistul, folosindu-se de aceste trei elemente: culori frecate, medium, diluant, va dispune, in functie de alegerea si proportiile lor, de o varietate uimitoare de mijloace si de efecte. Primul dintre aceste efecte consta in a asigura respectarea regulii "gras pe slab", atat de esentiala pentru rezistenta tabloului. Mediumul fiind elementul uleios, vom pune foarte putin pentru a incepe pictarea si vom folosi mai ales esenta. Vom obtine, astfel, un strat daca nu mat, cel putin bogat in culoare, desi in pelicula subtire.
Acest strat neted si bine intins constituie tonul local si, nemijlocit, un fond umed pe care se prind bine demipastele, deja mai grase, cu care se revine. Aceste demipasle pe care apoi le vom modela, contin luminile (culori deschise, opace prin adaugarea de putin medium) si umbrele (culori inchise si translucide cu mai mult medium). ramane la aprecierea artistului, dupa cum odinioara era la aprecierea scolilor, de a opune, in acest fel, tonurile calde celor reci, in functie de lumina (atelier sau exterior). Pentru efecte deosebite, se poate emulsiona apa in aceste mediumuri, fie prin simpla amestecare cu cutitul, sau prin batere, fie cu ajutorul caseinei tinuta timp de cateva secunde in apa calduta, la care apoi adaugam amoniac. Se confera astfel pastelor caracterul plastic al untului sau al smintinei care sunt corpuri grase emulsiona te. Mediumul de ingrosare deriva astfel din mediumul flamand, si se stie ca, diluat cu esenta, constituie un minunat vehicul pentru ebosa. Ne putem gandi.
De asemenea, la alte asocieri, spre exemplu aceea a mediuimilui venelian si a mediumului flamand, intr-adevar, marimee ca si maroger, cu tot mutismul aproape complet al doctorului de mayerne, s-au gandil uneori ca ceara fusese utilizata in anumite formule, impreuna cu masticul. Astfel de incercari se pot face, dar recomandam prudenta, ca si in privinta celor care au in vedere adaugarea verniului copal sau a uleiurilor fierte sau crude. cat despre terebentina de venetia, ca lichefiaza gelatina si dauneaza sicativitatii. Formulele cele mai simple sunt cele mai bune. decat sa le complicam, mai bine sa tragem foloase prin modul de lucru, de pe urma posibilitatilor deosebite ah' urnii singur produs. De aici si sfatul lui de mayerne, deja citat: "cind pictati, inmuiata pensula in esenta". Ca nu se uita pigmentul verde de pamant natural pe care primitivii il foloseau pur.
Desi uneori nu se recomanda sa amestecam aceasta culoare, ea poate fi folositoare chiar de la ebosa, dar nu pentru a da umbre, ei pentru ca sa "atenueze" si sa rafineze anumite culori (albastru, rosu etc. Respeclind regula "gras pe slab". Ea da consistenta si transparenta tusei, actionind ca medium slab, datorita capacitatii sale reduse de colorare si de acoperire.
* Notă: Havel, Marc - Tehnica tabloului, Editura Meridiane, 1980